Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Ultima „La bohème” de la ONB din 2014


18 decembrie 2014, într-o joi, la Opera Națională Română București
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea, Decoruri: Ștefan Caragiu, Costume: Liliana Cenean
Teodora Gheorghiu – Mimì (invitată), Teodor Ilincăi – Rodolfo (invitat), Cătălin Țoropoc – Marcello, Ionuț Gavrilă – Schaunard, Horia Sandu – Colline, Iulia Dan – Musetta (invitată), Paul Basacopol – Benoît, Mihnea Lamatic – Alcindoro, Constantin Negru – Parpignol, Adrian Ionescu – Vameșul
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor – Adrian Morar
Maestru de cor – Stelian Olariu
Maestru cor de copii – Smaranda Morgovan

A fost o La bohème așteptată și sala a fost plină. Motivul? Prezența tenorului Teodor Ilincăi și a sopranei Teodora Gheorghiu.

Trebuie să încep prin a spune câteva vorbe despre actuala producție de la ONB a acestei opere. O țin minte pe cea anterioară, de acum vreo douăzeci de ani, când Rodolfo era Florin Diaconescu, și care mi se părea atât de detestabilă încât îmi propusesem să nu mai văd La bohème la București atâta vreme cât ea va exista. A fost înlocuită cu cea de acum, care nu îmbunătățește cu nimic acea impresie. Pe scurt, este de un provincialism de care nu s-ar putea atașa nici cea mai inocentă școlăriță din vreun orășel falit al României. Mansarda celor patru studenți, oricât de săraci ar fi fost ei, arată de parcă ar fi un șopron care stă să pice cu totul la prima adiere de vânt. Zona orașului în care s-ar afla Café Momus este mai tristă decât Lipscaniul contemporan. La barrière de l’enfer nu pare deloc credibilă. Peste toată această jalnică scenografie se adaugă umorul involuntar: fulgii de nea par a fi din rumeguș, peste Mimì moartă ninge cu un fel de cocoloașe de hârtie care s-ar fi vrut niște petale de flori. Prin contrast, umorul din muzică este atât de stângaci reprezentat (dansurile din actul IV de exemplu) încât orice spontaneitate este pierdută din start. Mișcările pe care sunt puși să le execute pe scenă bieții artiști sunt cel mult ridicole. E greu de înțeles de ce ar sta la o terasă în aer liber niște clienți, în ajunul Crăciunului. Chiar dacă sărăcia bohemienilor ar justifica acest lucru, ea devine de neînțeles pentru prezența lui Alcindoro. Dar chiar și așa, nici o cârciumă nu ar ține o terasă deschisă iarna. Mă opresc aici. Cred că o operă atât de populară precum este La bohème ar merita o revizie regizorală majoră așa cum a căpătat celălalt mare hit, La traviata. Dar, trebuie să fac și această remarcă, atâta vreme cât este o producție clasică, cei care se pretind cunoscători în ale operei nu comentează nimic, deși se plâng la nesfârșit de noua Tosca de la ONB. În aceste condiții, producția lui Nicky Wolcz de la Iași e mult, mult mai bună.

Starul cel mai așteptat a fost Teodor Ilincăi și sunt de părere că nu a dezamăgit. O voce mare, care se bucură de orice ocazie pentru a-și demonstra strălucirea și rezonanța. Acest squillo (așa este denumită rezonanța de care am pomenit) a impresionat, desigur. Experiența în rol s-a văzut și ea, chiar foarte bine, tenorul român afișând o siguranță dezarmantă. Cu toate acestea, în ciuda eforturilor de a colora în detaliu ariile, legato-ul lui Ilincăi a fost mai puțin impresionant, iar vibrato-ul larg, caracteristic acestui tenor, nu a putut fi folosit în avantajul său. În general caracterizarea pe care a făcut-o lui Rodolfo a fost cea a unui om care-și ascunde sensibilitatea, chiar și acolo unde personajul lui Puccini este chinuit de îndoieli, preferând să fie zgomotos și egocentric. Rezultatul final a fost de neînțeles altfel decât în logica punerii în evidență a unui star-artist, nu a unui personaj. Dincolo de teatru, dacă e să rămânem la nivelul strict muzical, atunci da, Do-ul din Che gelida manina, sau duetul din actul III cu Mimì te făceau să închizi ochii la orice. În schimb, dacă, odată reveniți acasă, ați fi reascultat o înregistrare cu Jussi Björling, a cărui voce, fără să debordeze de mari elanuri dramatice, o mângâie pe Mimì de la primele silabe, o dezmierdare la care ea nu poate să răspundă altfel decât prin iubire, atunci veți fi constatat că Rodolfo arată altfel.

Teodor Ilincăi - La bohème, (c) ONB

Teodor Ilincăi – ONB

Dezamăgirea vine de la Teodora Gheorghiu, prezentată uneori ca o urmașă a mult mai celebrei Angela Gheorghiu – totuși, nu poate fi vorba de nici o comparație. O voce nu foarte consistentă, cu o anumită strălucire argintie, dar care nu a transmis mare lucru. Mai rău, dicția sopranei a fost aproape neinteligibilă. Iar odată ce și-a făcut intrarea Iulia Dan, a devenit cât se poate de vizibil că Teodora Gheorghiu era de fapt o Musetta care încearcă să i se substituie lui Mimì. În ansamblu, pot spune că doar începutul actului III, respectiv duetul cu Marcello, a părut că va schimba această impresie, dar continuarea D’onde lieta usci a revenit la stilul plat de până atunci. Adevărata Musetta, Iulia Dan a cântat mai nuanțat și cu dicție mai bună chiar dacă lipsa de inspirație a regizorului o făcea să semene mai mult cu o văduvă, decât cu o seducătoare.

Surpriza plăcută a venit din partea lui Cătălin Țoropoc. Chiar dacă prestația lui nu a fost 100% unitară, părând că reduce turația în actul III, acest tânăr bariton a făcut un Marcello excelent, în multe locuri mi-a adus aminte de Rolando Panerai prin generozitatea sa vocală și prin capacitatea dramatică. O interpretare de bun gust al unui Marcello care încearcă să fie cerebral, a cărui slăbiciune este Musetta. În duetele cu Rodolfo, Ilinicăi a avut tendința să-l acopere, dictând ritmul și intensitatea. Țoropoc nu a dominat orchestra, dar a penetrat zidul sonor al lui Puccini suficient de convingător. Timpul e în favoarea sa și sper ca acest bariton să confirme printr-o carieră consistentă, acest frumos început de drum. În plus, mi s-a părut și cel mai natural în jocul de scenă, probabil fiind și mai obișnuit cu producția de la ONB.

Horia Sandu a afișat obișnuita sa voce profundă, de efect, dar Vecchia zimarra nu a ieșit în evidență cu nimic. La minusurile producției puteți adăuga și peruca lui Colline, o tușă groasă și voit comică. De neînțeles, căci filosoful bohemian are umor, dar nu e ridicol, așa cum e Don Basilio din Il barbiere di Siviglia.

Adrian Morar a dirijat rezonabil, fără să emită pretenția unei lecturi unicat. N-a deranjat cu nimic, n-a stricat nimic, mai degrabă decât să fi construit ceva deosebit. Cumințenia a fost cuvântul de ordine. Așteptăm în continuare insolența.

34 comentarii la “Ultima „La bohème” de la ONB din 2014

  1. kayman
    Decembrie 19, 2014

    Simt in cronica ta o oarecare enervare care cred ca vine din cum arata aceasta productie. Probabil ai plecat de acasa nervos ca va trebui sa o mai induri inca o data.

    Eu m-am dus cu asteptari minime (mai ales ca o vedeam prima data), avand drept referinta o poza de pe site-ul onb care arata mult mai rau decat ce am vazut pe scena. In acest fel, asteptarile mi-au fost depasite. Da, panourile alea stateau sa cada si intreaga scenografie arata ca un film vechi in 4:3 incadrat in bare negre ca sa iasa 16:9. Si ce? Cu productia de la Met in minte, din nou am avut senzatia unui Zefirelli-lite de Dambovita. Provincial, dar departe de a fi ofensiv. Pana la urma, componenta vizuala poate fi trecuta cu vederea daca muzical se intampla ce trebuie.

    Ilincai – da, eram sub impresia statutului de star international, dar in acelasi timp aveam ceva strangeri de inima venite din ce am vazut pe youtube (niste clipuri care nu-i fac nici un serviciu, imo). Ca atare, nu as fi crezut ca voi fi literalmente dat pe spate de prestatia lui. Din tot ce am vazut eu pe scena onb pana acum, e de departe cea mai buna prestatie a unui tenor punct. Iar comparatiile de genul „ce pacat ca n-a cantat ca Bjorling”, pe bune, au vreun rost? Mai era cineva pe parterre care la cronica pt Boema de la Met intreba cum a cantat Fabiano in comapratie cu Pavarotti.

    In cazul Teodorei Gheorghiu, la fel, stiam ca e mare star (tocmai ce-a cantat la Glyndebourne asta vara), dar din nou ceea ce am vazut pe yt m-a facut sa fiu rezervat. Din pacate, in cazul ei, rezervele s-au confirmat. Problemele de dictie si intonatie sunt acolo, vocal a avut si momente mai bune, dar si unele dezamagitoare. Dar e tanara, are timp sa creasca si sper sa avem ocazia sa o reevaluam peste un timp. (in afara de coincidenta de nume, cine a zis ca e urmasa AG??)

    In schimb, nu ma asteptam deloc la prestatia exceptionala a rolurilor secundare. De Iulia Dan recunosc ca nici nu auzisem, acum e pe lista de nume de urmarit. Cand mai apare prin vreo distributie, luam bilet. Toropoc nici nu stiam ca va canta (uitasem, fixat fiind pe cei doi Teo). A fost senzational, l-am mai vazut acum vreo doi ani in Leporello si vad ca va canta din nou in martie cu Molnar –––> bilete pe alese, ca deh, nu e noua Traviata la care nu conteaza cine canta, si probabil multa lume se intreaba cine o fi acest Molnar (nici eu nu stiam pana sa vad Elisir-ul de acum o luna de la ROH).

    O mentiune apropo de Horia Sandu. Da, are o voce mare si frumoasa, dar mi se pare curios ca ai remarcat un vibrato in vocea lui Ilincai, in schimb nu ai spus nimic despre vibrato-ul omniprezent la Sandu. L-am vazut pana acum in vreo 3-4 rouri diferite la ONB: acelasi fel de a canta peste tot.

    Orchestra, ce sa zic: mi-a lasat impresia ca din cand in cand isi aminteau ca acompaniaza niste cantareti pe scena, in rest si-au vazut de partitura lor si cam atat.

    Apreciază

  2. despredemnitate
    Decembrie 19, 2014

    Producția contează, altfel am asculta discuri, sau am merge numai la Sala Radio sau Ateneu pentru versiuni în concert. O producție foarte slabă, așa cum este această Boema, distruge însăși frumusețea operei. Sigur, fiind clasică, nimeni nu comentează, dar este un exepmlu tipic de producție prăfuită, neinspirată, plictisitoare, ternă, pe care eu unul n-o pot digera.

    În afară de squillo, care este marea calitate a lui Ilincăi, să știți că mie mi-a plăcut mai mult Florin Guzgă de la Iași, în acest rol. Ar fi bine dacă l-ar invita ONB să cânte la București.

    Pe Molnar l-am văzut în Evgheni Oneghin acum câțiva ani. Nu m-a impresionat peste măsură.

    https://despreopera.wordpress.com/2011/09/24/e-greu-in-liga-campionilor/

    Teodora Gheorghiu, voila:

    „Astfel, este prezentata Teodora Gheorghiu, o cantareata de opera care a urcat treptele performantei artistice, ducand mai departe stafeta de la Hariclea Darclee sau Angela Gheorghiu.”

    http://www.ziare.com/cultura/arta-romaneasca/artista-romanca-pe-prima-pagina-a-presei-britanice-magica-teodora-gheorghiu-video-1299009

    Eu nu cred că duce mai departe nici o ștafetă, după cum a cântat aseară.

    Apreciază

    • kayman
      Decembrie 19, 2014

      …autoritatea ultima, ziare.com :)) stiu, cel putin nu e libertatea.ro

      Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 19, 2014

        Acuma n-o să stau să caut pe Google pentru dvs. Vă admir totuși că v-a plăcut producția.

        Apreciază

      • kayman
        Decembrie 19, 2014

        Desigur ca productia conteaza. Personal, evit sa ascult opere pe care nu le-am vazut mai intai (live sau macar video).

        Aceasta Boema e departe de a-mi fi displacut atat de profund. Ba chiar as zice ca Dinca ar trebui sa o lase mai la urma printre prioritati. Cu niste retusuri ici-colo ar putea sa o readuca intr-un oarecare termen de valabilitate. Cu banii economisiti mai bine il mai aduce o data pe Ilincai. Si, cine stie, poate cealalta Gheorghiu va accepta pana la urma sa cante la ONB. Asta cand i se va mai dezumfla ego-ul ca sa incapa in mica sala bucuresteana.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 19, 2014

        Vă contraziceți: producțiile de la ONB nu există pe video.
        Aș fi stupefiat s-o văd pe Angela Gheorghiu cântând în această producție. Sunt convins 100% că nu se va întâmpla.
        Nu are rost să continuăm pe marginea producției.
        Revenind la Ilincăi, ar fi trebuit să înțelegeți din ce am scris că a fost foarte bine, cu unele rezerve. Dar ați preferat să înțelegeți că ar fi fost rău.
        Curios, melomanii fac apel mereu la nuanțe, dar etichetările dvs. sunt extreme („nemaivăzut”, chiar așa?)

        Apreciază

      • kayman
        Decembrie 19, 2014

        Putem sa continuam polemica atat timp cat ne legam de chestii reale. Am dat acum un search si singurul loc unde apare „nemaivazut” este in comentariul tau de mai sus.

        Apropo de nuante… simt aproape dispret in aprecierile tale vizavi de Teodora Gheorghiu. E posibil sa fi avut o seara proasta si atat? Nici mie nu mi-a placut in mod deosebit, dar sunt gata sa ii acord „the benefit of the doubt”. Ma gandesc ca baietii aia care au platit-o sa cante la Glyndebourne sau Rupert care a scris asa frumos despre ea in the Telegraph stiu ce fac – si cred ca sunt mult mai in tema decat noi.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 19, 2014

        Văd că nu țineți minte ce ați scris. Uitați ce ați comentat mai devreme: ” Din tot ce am vazut eu pe scena onb pana acum, e de departe cea mai buna prestatie a unui tenor punct. ” Dacă „nemaivăzut” nu poate rezuma sentința de mai sus, îmi pare rău că „n-am găsit altă rimă” cum se mai zice.
        De ce e nevoie să căutați ce simt, atunci când nu scriu explicit ce simt? Mai devreme intuiați enervare, acum dispreț. Vă asigur că nu e cazul nici de una, nici de cealaltă.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 19, 2014

        Teodora Gheorghiu a cântat rolul lui Sophie, din Rosenkavalier, la Glyndebourne. Mimi este totuși în altă ligă, poate că Musetta i-ar fi fost mai la îndemână. Asta nu exclude că soprana nu ar fi foarte bună în alte roluri, mozartiene, de exemplu.
        Opera Magazine, în nr. din Iulie 2014 scria despre debutul de la Glyndebourne următoarele (citez în limba originală):
        „Teodora Gheorghiu as a sweet voice, mischievously aloof Sophie, proved herself a poised singer in her Glyndebourne debut, though a little anonymous of tone” (John Allison, pag.899).

        Apreciază

      • kayman
        Decembrie 19, 2014

        Eu tin minte foarte bine ce am zis, dar intre ce am zis si ce ai inteles / cum ai interpretat, e o distanta apreciabila. Te asigur ca am vazut mai bine decat Ilincai (si aici nu ma refer la CD-uri cu raposati), doar ca nu la ONB. Ca or fi fost si pe la ONB, foarte posibil, doar ca nu m-am nimerit eu pe-acolo cand s-a intamplat.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 19, 2014

        La ONB n-am mai văzut vreo Boema, de multă vreme. Am văzut-o pe cea de la Iași și mi-a plăcut mai mult, inclusiv vocal. Am văzut și producția de la Scala, cu Hartig (superbă) și Beczala (care nu m-a extaziat).
        Comparația cu Bjorling nu se referea strict la voce, ci la ce înseamnă personajul Rodolfo. Speram să înțelegeți asta, dar nu-i nimic, tocmai v-am explicat. Îmi pare rău că nu vă împărtășesc entuziasmul. Nu s-a cântat rău, ba chiar foarte bine (dar numai Rodolfo și Marcello), într-o producție sinistră, astfel încât nu am resimțit nici cea mai mică emoție. Asta nu înseamnă deloc enervare, ci doar motivul pentru care am scris mai sec decât de obicei, la fel cum sec a fost și spectacolul.

        Apreciază

  3. kayman
    Decembrie 20, 2014

    trebuie un weekly offtopic thread 🙂 pana atunci, pun aici

    http://grandentertainment.ro/grand-cinema-more/show/opera-rigoletto-live

    Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 20, 2014

      Evaluez ideea. Nu sunt mulți comentatori, facebook-ul absoarbe toate sporovăielile 🙂
      Deocamdată rămâne aici, în comentarii, partea de off-topic, cu toate neajunsurile.

      Da, arată bine afișul, am auzit că se va duce lumea (probabil și pentru Piera Audi)

      Apreciază

      • kayman
        Decembrie 21, 2014

        Ai fost? Scrii ceva sau povestim aici?

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 21, 2014

        N-am fost. Shoot.

        Apreciază

      • kayman
        Decembrie 21, 2014

        pe langa off-topic, mai trebuie sa institui si guest posts. parterre de romania. vine 😉

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 21, 2014

        Nu mi-am propus să copiez parterre box 🙂
        Guest post – da, dar nu orice.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Mai 12, 2015

        M-am mai gândit la povestea cu guest-post-urile.
        Vorbim în privat?

        despredemnitate@gmail.com

        Apreciază

      • kayman
        Decembrie 21, 2014

        ok, here it goes. cam lung, dar asta e….

        Apreciază

  4. kayman
    Decembrie 21, 2014

    Seara mare. Premiera noii productii Rigoletto la opera din Viena. Primul lor live in HD. Prima data pentru mine la opera in cinema. Sala (de opera si de cinema) plina, asteptari mari.

    Tehnic. HD merge pe televizorul de acasa. Pe ecranul de cinema de zeci de metri, este cel mult acceptabil. Desi imi luasem loc in fata pentru imersiune totala, la pauza m-am mutat pe ultimul rand ca sa scap de senzatia de ceata. Audio, primul act e un dezastru. Abia asteptam pauza sa vorbesc cu baietii de la tehnic, care insa ridica din umeri, asigurandu-ma ca e „de la ei”. O fi prima transmisie de acest gen de la Viena, dar au avut ani buni sa invete de la americani. Inacceptabil. Apoi, avand in vedere ca este un pseudo-live (cu delay de o ora), n-am inteles de ce a trebuit sa facem toate pauzele de zeci de minute. Probabil pentru o experienta cat mai autentica. Doar ca la Baneasa lipsea barul cu caviar si sampanie. Pe tot timpul pauzelor, camera sta cazuta intr-o rana, pironita in tavanul salii. Nu tu introducere, nu tu un interviu, nimic. Sec, eficient, nemteste.

    Productia. Stiam ca realizatorul noii productii este Pierre Audi rezident la opera din Amsterdam. Care, in lupta inegala cu marile case europene, si-a creat un soi de nisa mizand exclusiv pe Regie. Asadar, eram in tema apropo de ce am putea vedea.

    In lipsa unui program (sau a unui interviu la pauza), fiecare a fost lasat liber sa caute un sens in viziunea regizorului. Eu nu am gasit nici unul. Apreciez productiile moderne in masura in care provoaca si spun o poveste macar in linii mari apropiata de libret si muzica. Aceasta productie plaseaza actiunea intr-un univers postapocaliptic, unde totul este cenusiu si negru. Copaci arsi in intregime, din loc in loc saci de gunoi cum lasa Rebu toamna pe strazi dupa ce matura frunzele; cladiri delapidate, demne de peisajul platformelor industriale ale lui Ceausescu, abandonate dupa Revolutie. Aceasta lume dezolanta este locuita de personaje spalate, frumos imbracate in costume impecabile de epoca, chiar daca in aceleasi nuante intunecate; unele purtand masti parca de inspiratie venetiana, dar traduse in limbaj postmodern. Singurul outsider este Rigoletto care aduce mai degraba cu un homeless, cu pantalonii murdari, la bustul gol, cu un guler mare parca gasit la groapa de gunoi a nobilimii. In primul act, Gilda este coborata pe scena intr-un soi de cusca-vitrina la fel de decrepita ca si celelalte constructii. In ultimul act, hanul lui Sparafucile este o cocioaba incropita din resturi de material ars, care ia forma mastii lui Darth Vader.

    Unde suntem? Ce se intampla? Suntem in infern? La Hiroshima? In Mad Max? Am asteptat tot spectacolul acel moment cand totul va fi dat in vileag, acel a-ha!, evrika, etc. Am asteptat degeaba.

    Interpretii. Primul act a fost greu de suportat, cu sunetul parca emanat din fundul unui canal. In actul doi, lucrurile s-au mai imbunatatit, dar au fost departe de asteptarile pe care le aveam de la un cinema cu digital surround. In orice caz…

    Orchestra: a sunat foarte bine, strans, inchegat, cum nici nu ma asteptam altfel. Nu stiu cine este dirijorul sud-coreean care a oficiat, dar pana la un moment dat mi-a placut ce a facut.

    Ducele / Beczala – un veteran al rolului, l-am vazut cel mai recent in productia „Las Vegas” de la Met de anul trecut; dezinvoltura acelei interpretari, sentimentul de “self-enjoyment” care au insemnat si o oarecare neglijenta in interpretare au disparut. Desigur, aceasta noua productie impune un alt stil, mai focusat, mai intens, mai nevrotic. Este ce a livrat Beczala cu aplomb si cu toate calitatile unui mare tenor. Acutele au ridicat ceva probleme pentru o voce care nu mai este atat de tanara si proaspata, dar experienta si tehnica si-au spus cuvantul si in acest caz. As putea sa il ascult pe Beczala in acest rol de n ori si nu m-as plictisi.

    Gilda / Erin Morley – un nume cu totul nou, venit parca de nicaieri. O voce frumoasa, catifelata, vulnerabila. Combinatia perfecta pentru rol. Pe alocuri mi-a adus aminte de Sutherland, ca si culoare a vocii si frazare.

    Rigoletto / Keenlyside – a fost cel care avea sa ne ofere tot dramatismul serii. La inceput, prin interpretarea diferita de cam tot ce am mai auzit si vazut in ultima vreme. O voce de bariton liric, cu suficiente accente calde si umane, Keenlyside a intruchipat un Rigoletto caruia i-a scos in evidenta in special partea umana, dominata de tragismul personajului. Un personaj in lupta constanta cu conditia, destinul, semenii, divinitatea. Adus la disperare si cinism. Regia lui Audi, chiar daca nu a reusit sa creeze un concept unitar si o poveste care sa insemne ceva, a reusit sa creeze macar un personaj alaturi de care sa simti cele mai produnde zbateri ale omului.

    Trantit pe jos, obligat sa cante dintr-o pozitie semiculcata, “Cortigiani” a sunat mai degraba a strigat de disperare, decat a arie verdiana. Nu se gandea nimeni ca stilul “ales” de Keenlyside era doar un semnal de alarma a ceea ce avea sa se intample. Nu-mi dau seama daca uralele publicului la finalul ariei au fost de extaz sau de furie.

    Dupa care a urmat duetul cu Gilda. La inceput ai fi zis ca Keenlyside a ramas “in character” de la Cortigiani, doar ca insiruirea sacadata a cuvintelor a fost urmata de pauze tot mai lungi. La un moment dat, la pamant fiind, in patru labe, l-am vazut intr-un close-up scuturand din cap in “disbelief”. S-a ridicat, a pasit cu greutate si a iesit prin stanga scenei. Lasand-o pe Gilda cu mainile in aer si privirea pierduta catre culise. Muta. Orchestra continua sa cante. Ce se intampla? E parte din spectacol sau…? Orchestra continua sa cante. Minute in sir. In final, Morley isi regaseste cuvintele si isi reia aria. Din culise se aud din cand in cand niste replici. In final Keenliside revine, in huiduielile publicului. Am ramas cu gura cascata, cuprins subit de o imensa tristete. Povestea lui Rigoletto era traita de Keenlyside pe propria-i piele. Umilintele “cortigianilor” le suporta acum el, din partea unui public animalic, lipsit de orice urma de umanitate.

    Dirijorul? Pana si la fotbal, cand unul cade pe jos, arbitrul opreste jocul sau vreun coechipier trimite mingea in tribune. Aparent nu la sud-coreeni, unde banda merge inainte, fabrica trebuie sa produca, suntem in cultura tigrilor asiatici, nu conteaza cati cad pe de laturi. Keenlyside se chinuie cumplit si termina actul, cortina cade in huiduielile maimutelor din public.

    In cel mai ironic mod posibil, printre ultimile cuvinte rostite de Keenlyside, conform libretului, sunt “trebuie sa termin treaba si sa plec din casa asta blestemata”. Nici o regie din lume nu putea potrivi mai bine si mai cinic lucrurile.

    Urmeaza o indelunga pauza, publicul revine, dupa care, in egala masura in uralele si huiduielile publicului, pe scena apare cineva. Nu stim cine, camera ramane impasibil tintuita in tavanul salii. Urmeaza un anunt in germana in care se repeta de cateva ori numele lui Keenlyside, dupa care se ridica cortina si incepe ultimul act, cu un alt Rigoletto. Am mai stat sa aud La donna e mobile, dupa care m-am ridicat si am plecat ingandurat si trist.

    Daca cineva crede ca in lumea artelor exista mai multa drama decat o seara la opera, ii doresc sa aiba parte de ce am avut eu aseara. Sau poate nu.

    Apreciat de 1 persoană

    • despredemnitate
      Decembrie 21, 2014

      Mulțumesc pentru impresii!

      WOW! Keenlyside, forfeit. Îmi pare rău, e un mare bariton.

      Mă mir că nu ați auzit încă de dirijor. Myung-Whun Chung e un mare nume, în special în Franța. A fost și la București acum câțiva ani, la Festivalul Enescu, cu o „Pastorala” de Beethoven, de o finețe neobișnuită, care a uimit multă lume (Țin minte că H.R. Patapievici s-a arătat atunci impresionat).

      La cinema nu e neapărat o soluție să stai în primele rânduri, la operă, pentru că îți cad în cap toate prim-planurile.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Decembrie 21, 2014

      N-ar strica și o casetă tehnică (măcar distribuția). Cum a fost Sorin Coliban (nu era el Sparafucile?)

      Apreciază

      • kayman
        Decembrie 21, 2014

        Piotr Beczala (Herzog von Mantua),
        Simon Keenlyside (Rigoletto),
        Erin Morley (Gilda),
        Elena Maximova (Maddalena),
        Sorin Coliban (Graf von Monterone),
        Marcus Pelz (Graf von Ceprano),
        Lydia Rathkolb (Gräfin Ceprano),
        Ryan Speedo Green (Sparafucile)

        Dirigent: Myung-Whun Chung

        Apreciază

      • despredemnitate
        Decembrie 24, 2014

        Da! Am văzut și eu secvențe din acest Rigoletto.
        E greu de calificat producția lui Audi, pentru că e simbolică, amestecând costume clasice cu decoruri abstracte.
        Păcat de Keenlyside, într-adevăr e dramatic momentul când începe să-și piardă vocea. Agonizant.
        Am văzut acum câțiva ani ceva similar, live, la ONB. Un tenor, Ruben Pelizzari, care cânta Mario Cavaradossi într-o Tosca, unde vedeta a fost Cellia Costea. La București, publicul aproape că nici n-a observat, deși după E lucevan le stelle, tenorul practic a amuțit.

        Apreciază

  5. kayman
    Decembrie 22, 2014
  6. Georgescu
    Ianuarie 7, 2015

    http://www.cimec.ro/Muzica/Cronici/CostinPopa334.html

    O cronica ponderata, pe alocuri prea ponderata… Ma bucura totusi faptul ca este scrisa intr-o tonalitate pozitiva. Pareri?

    Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 7, 2015

      Când am scris articolul (anul trecut) nu știam cum să caracterizez prestația Teodorei Gheorghiu în rolul lui Mimi, într-un singur cuvânt, atotcuprinzător.
      Abia când am citit cronica lui Costin Popa am avut revelația.
      A fost o Mimi frigidă 🙂

      Apreciază

  7. sorin
    Ianuarie 11, 2015

    „E greu de înțeles de ce ar sta la o terasă în aer liber niște clienți, în ajunul Crăciunului. Chiar dacă sărăcia bohemienilor ar justifica acest lucru, ea devine de neînțeles pentru prezența lui Alcindoro. Dar chiar și așa, nici o cârciumă nu ar ține o terasă deschisă iarna. ” – total eronat. Parisul e plin iarna de terase dechise, majoritatea incalzite. Eu am fost acolo in decembrie sau in februarie si am avut ocazia sa stau la unele din ele. Sunt pline in fiecare seara, iar strazile sunt si ele aglomerate pana spre miezul noptii. Dar sa nu uitam ca Parisul nu e Bucuresti, in timp ce la noi gerul inseamna -20 de grade, acolo gerul inseamna cam 0 grade si rareori ninge.
    Nu comentez mai mult asupra montarii, care mi s-a parut ca are deja 20-30 de ani de la premiera [ NB, cele ale lui Zeffirelli arata incomparabil mai bine dupa 20-30 de ani si intensa folosire].
    Pozitiv mi s-a parut modul in care a dirijat Morar. Dupa mai multe spectacole dezlanate si scapate din mana vazute in ultimii ani am vazut in sfarsit unul coerent muzical si fara derapaje, in care a protejat vocile [ceva neobisnuit la el] si a reusit chiar unele subtilitati muzicale.
    Vocal, baietii mi s-au parut superiori fetelor.
    Teodor Ilincai nu e nici Bjorling nici Pavarotti, dar are o voce frumoasa, sonora, viguroasa, stralucitoare si o prezenta scenica placuta. Se vede experienta lucrului pe alte scene, cu regizori si dirijori diferiti, si-a imbogatit mult paleta de culori si expresii in interpretare. Mai are de crescut, desigur, la 30 de ani e abia la inceput de drum si ar fi putin nedrept sa cerem lucruri exagerat de mari acum. Peste niste ani, poate.
    Catalin Toropoc este, dupa mine, cea mai reusita „achizitie” a ONB din ultimii ani. L-am vazut in mai multe roluri si a reusit sa-si apropie frumos personajele, chiar daca nu intotdeauna era stimulat de montare sau de parteneri.
    Horia Sandu are si el o voce impresionanta, dar folosita inegal. Are seri superbe si seri modeste, Boema a fost pe undeva pe la mijloc.
    Ionut Gavrila, recent „ridicat” din cor, e inca o „umbra palida”. E greu de spus daca va reusi sa se impuna sau se va pierde ca multi altii inaintea lui.
    Teo Gheorghiu, a carei voce pare sa fie intr-un moment de schimbare, isi cauta un nou drum, partiturile de lejeritate nemaifiindu-i la indemana. Acum pare sa experimenteze un nou teritoriu repertorial, in care e inca nesigura, si asta se vede si se aude. Am vazut spectacolul de Rosenkavalier de la Glyndebourne, care, in ciuda unor cronici destul de acide, mi s-a parut excelent si ea a fost foarte bine, dar Mimi e in alta liga. Poate i-ar fi prins bine sa ramana la Susanna si Pamina, Despina si Adina, mai potrivite fach-ului ei vocal si mai putin solicitante. Oricum, mi s-a parut superioara concertului celor 3 dive care fusese cu doar cateva zile inainte, s-a auzit bine in sala [desi la radio nu prea], iar prezenta ei discreta nu a iesit din personaj.
    Iulia Dan, pe care o stiu de pe vremea cand era studenta, nu mi s-a parut nici ea ca ar intra mai bine in pantofii Musettei, deranjata si de peruca si de regie, dar si de orchestra pucciniana, care o acoperea cu usurinta.
    Restul a fost in parmetri normali, dar, desi nu e un spectacol care sa faca istorie, mi s-a parut marginal mai agreabil decat ma asteptam.
    As mai adauga doar ca, desi ne plangem ca montarea arata ca un film din ’35, am avut ocazia sa constat ca acolora care acum isi incep viata operistica li s-a parut frumoasa si inteligibila. Si, oricat de ciudat ar parea, raman la parerea ca e nevoie si de astfel de montari pentru a-i lasa pe „novici” sa inteleaga ce se intampla acolo, inainte de a vedea elucubratiile scenice ale unui Audi, Py sau Warlikowsky.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 11, 2015

      Mulțumesc pentru comentariu, sunt foarte de acord cu ce spuneți. Nu a fost un spectacol care să facă istorie. Cât despre producție, e o chestiune și de preferințele fiecăruia. Dar dacă tot au schimbat o producție clasică (Hero Lupescu, parcă), mi-ar fi plăcut să fie mai frumoasă, prea arată ponosită, deși nu are nici 20 de ani. Nici vorbă să se poată compara cu cea a lui Zeffirelli.

      Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 12, 2015

      În general melomanii au primul contact cu opera prin intermediul unei producții clasice.
      Probabil că sunt unul dintre puținii care au făcut cunoștință cu opera văzând o regie modernă. Am văzut la TV o transmisiune de la Bregenz cu opera Fidelio, cred că în 1995. Toată acțiunea era translatată în ziua de azi. Mi s-a părut revelator, m-am uitat fascinat. Deci abc-ul nu e neapărat clasic.
      De exemplu, pentru cineva care este amator de teatru, prima vizită la operă i-ar putea tăia orice poftă văzând o montare prăfuită. Și e păcat, se pierde tocmai un spectator de calitate.
      Dar asta e, publicul românesc de operă este, în general, foarte conservator. Până la ridicol, de multe ori.

      Apreciază

  8. sorin
    Ianuarie 12, 2015

    Productia are doar cativa ani – a nu se uita ca premiera a cantat-o Anita Hartig, care acum are 30 de ani si nu era in clasele primare pe atunci. Si pe mine m-a uimit alegerea unei productii care arata mai prafuita decat cea anterioara, paradoxal mai moderna si mai actuala.
    Dar ce o face sa fie prafuita si invechita e mai ales lipsa de viata a scenei, datorata in mare parte regiei, dar si interpretilor. Si, din pacate, nici montarile moderne nu sunt scutite de asta, pentru ca asa e trupa si e greu sa o schimbi.
    Desi ne vine usor sa le criticam, montarile lui Zeffirelli [am vazut mai multe] inca sunt formidabile si publicul le adora, la ele nu te plictisesti nici cand le vezi a treia sau a patra oara, pentru ca exista un lucru cu detaliile, nenumarate, unde nimic nu e lasat la voia intamplarii si fiecare element se incadreaza perfect intr-un imens puzzle. In plus, la fiecare reluare se repeta toate aceste detalii, astfel incat fiecare stie exact ce are de facut si cum si le face cu constiinciozitate, participare si interes. La noi, merge si asa.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Ianuarie 12, 2015

      Păi nu am criticat montarea lui Zeffirelli. Nici n-aș avea cum, e extraordinară și n-are nici o legătură cu cea de la București decât faptul că vizează aceeași operă de Puccini.
      Mă gândesc că ar fi mai bine, în loc să încercăm să-l copiem prost pe Zefirele (sic!), mai bine am face o producție cu ceva imaginație. Libretul e mai teatral chiar și decât cele mai spumoase comedii din teatru (mai ales primele două acte), iar drama este de o finețe care nu poate decât să excite mintea unui regizor. Cu tate astea, au ales un bariton retras, care poate s-a descurcat mai bine decât se anticipa, dar departe de a face un mare spectacol. Trist.

      Apreciază

  9. Pingback: La bohème la Cluj: Der Herbst blutet in Paris | Despre Opera

  10. Pingback: O poveste de iarnă cu studenți | Despre Opera

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.471 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: