Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția zilei: Parsifal @ Ateneul Român


Pentru cronica spectacolului din 2016, cu actul I din Parsifal, click aici: Emoția zilei: Parsifal, din nou la Ateneu

în acea Joi, 14 mai 2015, la Ateneul Român Richard Wagner: Parsifal, actul III
Dirijor: Christian Badea
Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), Levente Molnár Perencz Béla (Amfortas), Maia Morgenstern (Kundry)
Orchestra simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Concert organizat în colaborare cu Fundația Română pentru Excelență în Muzică

Poate că mai potrivit ar fi să încep printr-o lungă tăcere. Pentru că aplauzele acestui triumf nu au fost decât o imensă descărcare nervoasă, urmând unui catharsis generalizat. Pentru că muzica lui Parsifal și-a atins toate scopurile pe care Wagner și le-a imaginat atunci când a subintitulat-o „un festival scenic religios” (ein Bühnenweihfestspiel), mai ales în acest ultim act, în care hieraticul și redempțiunea sunt subiectul central… Am fost acolo. Poate că asta e tot ce s-ar putea spune.

FullSizeRender-3

În 1951, la Bayreuth, se relua Festivalul, prima ediție de după război. Festivalul s-a deschis cu Simfonia a IX-a de Beethoven, dirijată de Wilhelm Furtwängler. Înregistrarea a intrat în legendă. Meistersinger și Ring-ul au fost foarte bune, dar apoteoza a fost atinsă la sfârșit, cu o nouă montare a lui Parsifal, în regia lui Wieland Wagner, radicală pentru acea vreme: templul cavalerilor Graalului era redus la o scenă goală în mijlocul căreia era extrudat un cerc. În rest, lumină. Și cea mai frumoasă muzică, cea a lui Knappertsbusch…

O coincidență stranie face ca stagiunea actuală a Filarmonicii „George Enescu” să fi început tot cu Simfonia a IX-a de Beethoven, dirijată de Christian Badea. Iar seria concertelor sale de la Ateneu din acest sezon să se încheie tot cu Parsifal, doar actul III, într-o versiune semi-concert. Cum spectacolul va fi reluat și vineri, nu vreau să dezvălui prea multe din detaliile acestei concepții. Voi reveni mâine asupra lor. Voi spune doar că noțiunea de semi-concert este reductivă numai în aparență. În realitate, teatrul capătă un grad de libertate în plus, pentru simplul motiv că Ateneul Român în sine este un templu: coloanele de la intrare nu sunt altceva decât o Poryplaea, rotonda este practic o replică reală a templului Graalului așa cum apărea el în prima producție de la Bayreuth, din 1882, supervizată de compozitor, iar marele auditorium circular de sub cupolă nu face decât să extrapoleze și să sublimeze această metaforă transpusă concret într-un monument de arhitectură. Ateneul Român este scenografia acestui Parsifal, iar conceptul regizoral al lui Christian Badea îi exploatează toate oportunitățile artistice, reușind o sinteză uimitoare între clasicul lui Paul von Joukowsky, scenograful creației operei, și modernitatea lui Wieland Wagner de la renașterea Bayreuth-ului, din 1951.

IMG_4535

Christian Badea nu s-a rezervat doar rolului de dirijor. A fost maestro al întregului spectacol: îi aparțin regia, direcția muzicală, dar i se datorează și aducerea pe scena Ateneului a unor voci wagneriene de calibru, asumându-și riscul unei distribuții unice, fără nici o plasă de siguranță, trecând prin agonia unui forfeit de ultimă oră (Perencz Béla l-a înlocuit pe Levente Molnár, care anulase), pariind cu încredere nebună pe teatru și câștigând cu cartea Maia Morgenstern, adunând sponsori, galvanizând o instituție altfel foarte placidă, contaminând pe toată lumea cu acest proiect, până când media românească, destul de insensibilă în general la subiectele culturale, i s-a predat pur și simplu. A fost peste tot. Dar mai ales a fost acasă, în muzica lui Wagner, despre care declară că e drogul lui. De ieri e și al nostru. A fost acasă, în țara lui, unde nimeni nu e profet, acolo unde recunoașterea este atât de greu de cucerit, deși pare atât de neimportantă la scara unei planete lirice pe care străbătut-o în lung și-n lat. A dirijat cu o pasiune care a ars toate rezervele pe care le-ar fi putut formula cineva. Acest om posedă o cunoaștere atât de profundă a creațiilor lui Wagner, încât a fost irezistibil. O manieră cu care ne-am obișnuit deja, energică dar foarte echilibrată, a făcut ca Orchestra Filarmonicii să arate că posedă niște resurse artistice incredibile, care-i permit să se compare fără rușine cu orice alte forțe muzicale europene sau americane. Ce corale de alămuri absolut copleșitoare! Ce cvartete de corzi de o forță incredibilă! Ce solo de oboi, prefigurând momentul simfonic al lui Karfreitagszauber, de o poezie care ar fi mișcat și o piatră! Pentru ca tensiunea pe care a dozat-o cu acribie (nici un moment orchestra nu a strivit sonor, deși era în efectiv complet, cu sunet simfonic autentic) să explodeze într-un imens catharsis, al marșului din Mittag. Corul! Pentru o dată, au cântat fără partitură, ceea ce i-a făcut să fie o parte din acest întreg, altfel decât erau obișnuiți. Și s-a văzut, inclusiv în dicție (căci e o diferenţă, care s-a putut auzi foarte clar, între wer şi wehrt), dar și în convingerea cu care au cântat, de parcă ar fi fost niște veterani ai operei. Cât despre momentul în care își face intrarea acest cor… nu doar că Wagner a atins o culme, dar regizarea în sine a apariției lor a fost de neuitat.

Și toate acestea au fost posibile cu niște mijloace ce păreau derizorii din punct de vedere teatral, dar de o eficiență stupefiantă. Ceea ce face opera Parsifal să fie inclasabilă este tocmai obstinația lui Wagner de a nu putea fi categorisită nici ca operă propriu-zisă, fiind atât de statică, nici ca oratoriu, având o forță teatrală indiscutabilă, și nici ca o simfonie cu voci, pentru că instrumentele singure nu sunt suficiente. Ar trebui să încep cu Stefan Vinke, un tenor wagnerian cu o voce lirică, ideal pentru Lohengrin, dar care în rolul lui Parsifal a îmbinat declamația demnă cu o muzicalitate dezarmantă. Acute filate, ca în belcanto, alături de pasaje de forță odată cu orchestra au arătat ce înseamnă acest rol. Actul III este însă cel al lui Gurnemanz. Eric Halfvarson a fost ideal: rolul este acela al unui lider spiritual care a văzut multe, e vechea gardă, pe care doar vârsta o împiedică să facă minuni, devenind un pustnic. Însuși artistul Halfvarson este o definiție a „vechii gărzi”, capabilă să fie și Fasolt și Fafner în același timp, în termeni vocali, ai unui bas cantant sau profund după simpla dorință a sa. A monologat umplând până la refuz cupola Ateneului cu vocea sa gravă, întunecată, flexibilă între duritate și emoție, jucând înțelepciunea, trăind revelația și, în final, uimindu-ne pe toți. Perencz Béla, ajuns la București abia miercuri după amiază, intrat direct în repetiția generală, a afișat o siguranță pe care numai experiența o poate da, părând că e în această echipă dintotdeauna. E drept, rolul lui Amfortas e mic în acest act III, dar important, fără el n-ar exista finalul mântuitor imaginat de Wagner. Maia Morgenstern a fost la înălțimea legendei ei, căpătată după filmul The Passion of the Christ. Și la Ateneu, privirile ei au vorbit dincolo de strigătele lui Kundry, așa cum numai privirile unei mari actrițe știu să povestească istoria unui personaj care însumează păcatul și iertarea într-un amestec ce a rămas fără replică ulterioară în istoria muzicii.

FullSizeRender-2

Ce-ar mai putea fi adăugat? E deja un lung șir de ditirambi. Dar encomioanele sunt inevitabile, pentru că Parsifal este un meteor în România. În lume s-au spus atâtea despre această operă, sunt interpretări ale libretului de toate felurile. Este o muzică despre care se vorbește cu patimă și fără măsură între melomanii wagnerieni. Nu vreau să fac excepție.

Parsifal te alege și poate că este un soi de barometru în cazul României. Actul III a fost redat la Ateneu în 1915, dirijat de Enescu, acum exact 100 de ani. Apoi a fost George Georgescu, la Teatrul Național (unde era și Opera Națională atunci), în 1932, în versiunea integrală. Acum 83 de ani. Acești ani cuprind evoluția unei Românii către o civilizație normală, a cărei măsură este dată și de artă, iar în cazul de față este dată de muzică. 50 de ani de comunism au alungat Parsifal din România, cât despre postcomunism, reprezentația de la Festivalul Enescu din 1998 a fost un eșec monumental de public (pentru că altfel concertul a fost foarte bun, cu muzicieni impecabili, toți invitați din străinătate). Abia în 2015, un Parsifal cântat la București creează în public aceeași emoție pe care spectatorii celor mai importante teatre de operă din lume o trăiesc măcar o dată pe an. Și din această perspectivă, muzica purificatoare a operei, care aseară a început într-o sală scufundată complet într-un întuneric plin de pietate autentică, poate da măsura normalizării unei societăți, cu o  intelectualitate melomană căreia i-a lipsit atât de mult Wagner. Dar, atenție, e doar actul III. Va veni vremea pentru tot? S-ar putea să depindă de noi, mai mult decât s-ar crede. Finanțarea unui spectacol de mare calitate nu este simplă, mai ales că ne lipsește tradiția vocilor eroice, și-așa destul de greu de găsit în lume, nu doar la noi. Un prim pas ar fi să veniți mâine, cât mai mulți. Apoi… o Societate Wagner, de ce nu? Un club. Și sistemul va ceda, inevitabil. Sunt convins.

Update după concertul de vineri, 15 Mai 2015:

Am promis în cronica de după concertul de joi, de la Ateneu, că voi reveni cu detalii privind regia acestui act III din Parsifal de Wagner.

Am discutat cu mai mulți spectatori care au descoperit Parsifal chiar săptămâna aceasta, la Filarmonica bucureșteană: părerea lor era că le-ar plăcea să vadă o producție de operă completă cu ultima creație a lui Wagner. O dorință cât se poate de normală și de logică. Îndrăznesc să afirm că ar fi foarte greu de produs un spectacol la fel de interesant ca cel de la Ateneu. Eticheta de semi-staged atașată celor întâmplate zilele trecute este adevărată dar și falsă în același timp. A fost, într-adevăr, semi-staged în sensul în care nu au existat decoruri din butaforie, recuzită și nici costume de epocă. A fost însă fully-staged, pentru că Ateneul Român era un decor aproape autentic pentru reprezentarea templului cavalerilor Graalului, Christian Badea exploatându-i la maxim posibilitățile teatrale, într-un mod surprinzător, dar coerent, aproape de ideal.

Wagner și-a dorit să fie un creator total atunci când a compus Parsifal. A scris muzica și libretul, dar și indicații foarte precise pentru punerea în scenă a operei, la propriul său teatru din Bayreuth. La vremea aceea nu era încă definit rolul regizorului, dar existau artiști care se ocupau de scenografie și costume, având propriile lor idei și experiențe în ceea ce privește reprezentarea scenică. Wagner l-a ales pe Paul von Joukowsky, un pictor rus care nu mai lucrase în teatru până atunci, tocmai pentru a nu interfera prea mult cu propriile sale idei. E greu de pus în scenă Parsifal, pentru că acțiunea este statică, personajele principale fiind mai degrabă martorii unor situații dramatice, nu atât protagoniști ai unor acțiuni. De exemplu, în actul III, revenirea lui Parsifal în ținutul Monsalvat este un prilej pentru extraordinarul monolog al lui Gurnemanz, încheiat apoi cu procesiunea funebră a cavalerilor care-l înmormântează pe regele Titurel și îl conjură pe Amfortas să reia ceremonia Graalului. E foarte puțină mișcare, cu toate acestea, muzica împinge tensiunea dramatică a unor momente până la paroxism. De-a lungul timpului, mulți regizori au eșuat cu Parsifal, tocmai pentru că nu au avut idei regizorale inspirate, cu care să creeze un spectacol dramatic din aceste scene statice. Soluția este crearea unei atmosfere, în care lumina și sunetul sunt adevărata punere în scenă.

La Ateneu, membrii orchestrei dar și dirijorul erau îmbrăcați sobru, purtând cămăși negre, așa cum se obișnuiește de multe ori la execuția unui oratoriu, cum ar fi Matthäus-Passion. La început, sala a fost cufundată complet în întuneric, iar Christian Badea a venit spre podium fără să fie văzut. Această așteptare inducea în public o atmosferă dramatică, dar și îndemna la o atitudine serioasă, chiar dacă plină de curiozitate. S-au aprins doar luminile de pe stativele pentru partituri și în acel clarobscur s-a cântat preludiul actului III. Pe cele două avanscene au fost instalate practicabile, în stânga fiind Kundry îmbrăcată cu o rochie simplă și purtând un văl, exact ca în cele mai clasice producții, iar în dreapta Gurnemanz, cu baston și pardesiu, cavalerul devenit pustnic având în același timp o înfățișare contemporană. Momentul apariției lui Parsifal a fost cinematic: a intrat prin spatele spectatorilor, pe culoarul ce ducea către scenă, spre Kundry. Parsifal era îmbrăcat cu o pelerină cu glugă, iar un reflector din spate îi proiecta umbra prelungită. Kundry îl privea intens, aproape fără să se miște, păstrând astfel nealterată cadența lentă a muzicii. Intrarea corului s-a făcut prin cele două uși din lateralele scenei, apoi s-au distribuit pe culoarul circular de la nivelul lojelor. Lancea sfântă a lui Parsifal era un fascicul de lumină albastră, iar dezvelirea Graalului colora cupola Ateneului într-o lumină roșie. Corul final era plasat în rotonda din foaier, deci sub auditoriu.

A rezultat un spectacol imersiv și neconvențional, spectatorii trăind o experiență asemănătoare cu aceea din Troienele lui Andrei Șerban, cu diferența că publicul a fost static, iar artiștii au jucat și cântat printre spectatori. Dar, în ambele cazuri, ruperea convențiilor teatrale a fost ceea ce a provocat catharsisul.

 Galerie Foto 1 – (c) Romeo Zaharia

 Galerie Foto 2: (c) Dragoș Cristescu

11 comentarii la “Emoția zilei: Parsifal @ Ateneul Român

  1. silviacolfescu
    Mai 16, 2015

    Excelentă cronică, mulțumesc. M-a făcut să retrăiesc emoția rară de aseară. De neuitat.

    Apreciază

  2. sorin
    Mai 16, 2015

    De fapt, cuvintele sunt complet de prisos. Nimeni nu poate reda prin cuvinte emotia. Ea se simte, se traieste. Punct. Acei dintre noi, putini, care au simtit-o, pot confirma. Restul….multimea….nu-l merita pe Parsifal. Repet ce am spus si cu alta ocazie – marele meu regret e ca nu s-a facut integral. Desigur, efortul e imens, pentru toata lumea. Dar merita. Actul al 3-lea ar fi o apoteoza a unei seri magice. Asa, a fost el insusi esenta ei.
    Dar m-am convins inca o data ca, desi au trecut anii si publicul a evoluat, totusi nu-l merita pe Parsifal. Muzica aceasta e gandita sa te poarte intr-o alta lume, una magica in care sa uiti de tot ce te inconjoara, chiar de trecerea timpului, pe care nu-l mai percepi ca atare. Te invaluie si te ia pe sus, te desprinde de banalul cotidian si te duce in spatiul esentelor pure, al spiritualitatii si al divinului. Putine creatii muzicale pot face aceasta iar starea pe care ar trebui sa o atinga spectatorul se genereaza doar intr-o liniste absoluta. Din pacate insa pentru foarte multi era un efort prea mare. Toata foiala necontenita din jurul meu, vorbe, accese uneori ostentative de tuse, fosneli de pungi si de hartii, imi demonstreaza ca, desi lumea a venit in cohorte, a venit cel mai probabil ca la un fel de circ din care in final n-a inteles mai nimic – e drept ca, pentru necunoscatorii de germana era greu sa urmareasca textul, dar la fel sunt convins ca prezenta unei sub/supra-titrari ar fi stricat efectul punerii in scena. O situatie cam fara iesire – daca la alte opere putem urmari si textul si actiunea, la Parsifal intrarea in acea stare speciala e mai greu de facut cu textul in mana sau in fata. Si revin la una din ideile mele recurent-obsesive, aceea ca la noi cei 50 de ani de comunism ne-au facut mai mult rau decat altora din jur si decat ne putem imagina; ruptura culturala si de-culturalizarea maselor se simt si azi, dupa mai mult de 25 de ani, in tot ce ne inconjoara si nici aportul internetului nu a putut repara raul facut. Si daca publicul are prea putina intelegere pentru aceasta muzica si pentru multe altele (ma gandesc si la faptul ca nici la proiectia live de la Met de acum 2 ani, cand a fost un spectacol de un nivel exceptional chiar si pentru Met, nu s-a inghesuit sa vina), atunci ce pretentii putem avea la politicieni? Sa fim seriosi, cel mai probabil vor mai trece vreo 15-20 de ani pana cand aceasta partitura va fi revizitata in Romania, iar cei dornici sa o confrunte vor trebui sa se multumeasca cu inregistrarile sau sa se deplaseze acolo unde se reprezinta in conditiile adecvate.

    Apreciază

    • despredemnitate
      Mai 16, 2015

      Cuvinte de fan wagnerian autentic, pentru care vă mulțumesc, chiar dacă prefer să văd partea plină a paharului. Sper că se va face și integral Parsifal, la București. Vom vedea.

      Apreciază

      • sorin
        Mai 17, 2015

        „Cuvinte de fan wagnerian autentic” – culmea e ca nu sunt si nu-l inghit tot timpul. Sunt insa perioade cand am nevoie de muzica lui si imi place enorm cand e bine facuta, lucru destul de rar in ziua de azi, cand dirijorii nu-l prea inteleg si nu au timp sa-l repete, iar solistii au deseori voci greu de suportat. Chiar printre cei mai bine cotati sunt destui care, prin uzura vocala sau timbrul intrinsec prost controlat, ma zgarie neplacut la ureche. De aceea m-am bucurat sa avem o echipa omogena si echilibrata, chiar si chiulul lui Molnar nu a stricat nimic, inlocuitorul a fost peste nivelul lui si stiu bine ce spun, ca l-am ascultat in alt spectacol acum vreo 2 saptamani. E adevarat ca nu ma omor dupa vocea lui Vinke, am alte idei despre cum ar trebui sa sune un tenor wagnerian, dar e pasabil si e oricum mult peste altii care sunt mult mai celebri.

        Apreciază

      • despredemnitate
        Mai 17, 2015

        Situația este dezarmant de simplă: decât să faci un Wagner prost, mai bine nu-l faci deloc. Cum voci wagnerien nu avem, atunci invitații costă. Statul nu dă bani, atunci nu poți face decât actul III. Care este rezolvarea acestei probleme? Apariția unor mari voci wagneriene în România este improbabilă, mai ales cu perspectiva în care Wagner nu se cântă des. Atunci rămâne finanțarea. Cu bani privați se poate face Wagner. Cu văicăreli, nu.

        Apreciază

  3. Pingback: Ce a căutat Parsifal la Ateneul Român | Călin Hera. PA-uri şi mirări

  4. Pingback: „Parsifal” de la Ateneu în revista „Opera” (UK) ! | Despre Opera

  5. Pingback: Elektra | Despre Opera

  6. Pingback: Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi) | Despre Opera

  7. Pingback: „Parsifal” de la Ateneu în revista „Opera” (UK)! | Fundaţia George Enescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: