Nu vreau să mă laud. Găsesc doar că azi e cel mai potrivit moment pentru a publica acest articol. Deși această amintire cu Neagu Djuvara e mai veche, întâmplarea a făcut că nu am putut s-o povestesc până acum.

L-am întâlnit pe Neagu Djuvara în anul 2011, la târgul de carte Bookfest. Bătrânul istoric vorbise la lansarea unei cărți. Am ajuns prea târziu ca să-i mai prind discursul. La ieșire, Neagu Djuvara stătea și bea o bere singur, la una dintre terasele care se amenajează în jurul pavilionului. Un foarte bun prieten, mai în vârstă decât mine și care-l cunoștea pe dl. Djuvara, m-a prezentat și ne-am oferit să-l ducem cu mașina acasă (Îți aduci aminte, Ținți?). Deși venise însoțit de cineva, istoricul a preferat compania noastră la întoarcere. S-a așezat în față, lângă mine. Aveam mai multe CD-uri în mașină și am ales să-l ascultăm pe unul cu o sonată pentru vioară de J.S. Bach, o înregistrare foarte veche… Zgomotul de fond al discului de patefon reeditat pe suport digital semăna în continuare cu cel al unei fritteuse. Dar dincolo de sfârâiala de cartofi prăjiți, vioara lui George Enescu se auzea delicat, deloc intimidată de trecerea anilor, ca și cum ar fi venit dintr-un alt timp, cu care comunicam direct.

— Ce muzică e asta? Cine cântă? a întrebat curios.

— E George Enescu, o sonată de Bach, înregistrată în 1929.

Momentul i-a declanșat lui Neagu Djuvara o amintire din timpul războiului, foarte emoționantă. Povestea așa cum numai el știe s-o mai facă astăzi, cu vocea lui măsurată, clară, cu un ușor accent franțuzesc irezistibil.

Mi s-a părut o destăinuire atât de intimă, încât n-am îndrăznit apoi s-o consemnez în scris, decât contextual, în cronica unui concert cu muzica lui Șostakovici:

Îmi amintesc de o poveste magică a lui Neagu Djuvara. Întors de pe front, în timpul unei ierni pline de ninsoare, într-un București ușor frivol, fără nici o cunoștință concretă a războiului, el ajunge la Ateneu, la un concert dirijat de George Enescu. Și acolo, în atmosfera caldă a sălii, ghemuit în primul rând, sub vraja muzicii, în mijlocul unui public care ignora tragediile de la câteva sute de kilometri distanță, având în fața ochilor reprezentările terestre ale iadului concret, de pe front, și ale raiului spiritual al muzicii, emoțiile îl copleșesc, iar el încearcă inutil să-și ascundă lacrimile de privirile celor din jur.

Doi ani mai târziu, Djuvara avea să povestească din nou această amintire, cu ocazia Festivalului Enescu. O consemnare a acestei mișcătoare experiențe a făcut-o Cristina Bazavan, pe blogul ei, bazavan.ro. Îmi permit să o citez de acolo, integral.

Am fost trimis pe front, pe Prut, cu 8 zile înainte să înceapă războiul, în 1941.

După câteva luni am fost rănit, din fericire ușor, am stat o lună în spital. Și era regula ca să ai 6 zile libere convalescență, concediu. Ghinionul lui Moș Neagu e că în ziua în care eu ieșeam din spital se raportează ordinul acela: nu se mai dau libere cele 6 zile. Aoleo, iată-mă trimis la Tiraspol la un centru de recuperare înainte de a fi trimis pe front.

Eram nenorocit. Voiam și eu să mă mai duc acasă 6 zile. Întâmplarea făcea că șeful lagărului de recuperare de la Tiraspol era un colonel locotenent de la Mihai Viteazu care mă cunoștea. Mă cheamă.

– Mă Djuvara, să știi că s-a raportat din nou ordinul ăla, aveți 6 zile.

– Da, domnule colonel, dar 6 zile de aici… 2 le pierd până ajung la Iași…

– Nu, uite e un avion acolo pe câmp. Te duci cu el.

Nu mă urcasem într-un avion niciodată. M-a adus până la București pe neașteptate.

Sosesc la București, nevastă-mea surpriză mare: cum să ajung așa în câteva ceasuri.
Ea avea un bilet la Ateneu, cu o prietenă, unde tocmai Enescu cânta concertul lui Beethoven pentru vioară și orchestră. Bineînțeles că prietena nevesti-mii renunță la bilet și eu în grabă scot cizmele, hainele…

Mi-aduc aminte, vă dau un amănunt – cum să-i zic – vulgar… Aveam un fel de centură la brâu, din cauza frigului, și când am scos-o au colcăit păduchii. Nevastă-mea a aruncat-o în baie și se vedea în apă cum înotau păduchii.

Bineînțeles că m-am spălat, m-am dat cu odicolon pe mine și îmbrăcat în țol festiv – cum spune vulgar lumea – mă simțeam așa de ușurel… O haină frumoasă de lână fină mă făcuse alt om.

Și sosesc în rândul întâi la Ateneu și cânta Enescu concertul pentru vioară și orchestră al lui Beethoven.
(pauză lungă)
Contrastul dintre viața pe care o dusesem pe front, mizeria aceea, noroiul, bombardamentele și splendoarea acestei muzici divine și cântate de un om ca Enescu…
(pauză)
Când a terminat prima parte a concertului, plângeam. Și plângeam așa de tare ca nu aveam curajul să mă întorc către sală.

(pauză lungă)
Chiar acum, vedeți, îmi vine un nod în gât când îmi amintesc de acel moment.
(pauză)
Îmi ziceam: cum se poate ca în același moment pe lumea asta să existe mizeria de pe front – bombardamentele în picaj, bombele care știi că sunt pentru tine, infernul ăla – și o sală de muzică în care îl vezi pe Enescu cântând?

Și acum am un nod în gât gândindu-mă ce emoții poți să ai în viață față de asemenea contraste.

Azi, Neagu Djuvara împlinește 99 de ani. La mulți ani, Neagu Djuvara!

Notă: Fotografiile sunt reproduse din cartea Neagu Djuvara – Amintiri din pribegie, București, Editura Humanitas, 2012-13.