Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Subiectiv, despre disonanțe și tipare vieneze


După extraordinarul Wozzeck al lui Leo Hussain (care tinde să devină personajul principal al acestei săptămâni de festival, pentru că urmează două reprezentații cu Œdipe, la ONB), mi-a fost greu să scriu despre concertele la care am asistat în ultimele zile. Așa că revin acum cu impresiile de la recitalurile orchestrelor Les Dissonances și Wiener Philharmoniker, chiar dacă, aparent, cele două evenimente n-ar avea legătură între ele.

Am fost la al doilea concert al lui David Grimal și al orchestrei sale, Les Dissonances. După cum știți, această orchestră propune o abordare diferită a interpretării – cea fără dirijor, fapt ce poate provoca foarte multe comentarii cu privire la viziunea asupra unei compoziții în țara din care provine unul dintre cei mai subiectivi șefi de orchestră, Sergiu Celibidache.

David Grimal

David Grimal

După amiaza de la Ateneu a început însă cu un manifest: Moz-Art à la Haydn de Alfred Schnittke, o pastișă ironică, citând abundent din muzica lui Mozart, pretext pentru muzicienii francezi să-și declare independența față de convențiile clasice ale interpretării cu dirijor (percuționistul imitând gesturile unuia în fața ansamblului care se dezintegra) dar și să râdă de ritualurile de participare a publicului dintr-o sală de concert, prin exagerarea cu care au așteptat enervați să se așeze toți întârziații la locurile lor. Nu sunt deloc adeptul nesimțirii manifestate de unii spectatori, dar modul în care sunt taxate de către moraliști unele naivități (cum ar fi aplauzele între părțile unei lucrări simfonice) este de-a dreptul provincial. Drept urmare, eu cred că așteptarea cu ochii în tavanul Ateneului a lui Grimal & Co. a fost o glumă, parte din regia lor pentru lucrarea lui Schnittke. Moz-Art à la Haydn (din care nu am reușit să-mi dau seama ce legătură are cu Haydn, o fi fost, poate, vreun citat și din muzica lui, pe care nu l-am recunoscut) este o glumă muzicală.  Dar, așa cum în viață există glume proaste, nu toate glumele muzicale sunt neapărat bune. Nu pot aduce un argument „științific” în sprijinul afirmației mele, dar pot să spun că reluarea temei principale din Simfonia Nr. 40 de Mozart mi s-a părut atât de nereușită, încât mi-am imaginat, în glumă, că acest moment ar putea fi completat foarte bine de un spectator care părăsește ultragiat Ateneul, strigându-le celor de pe scenă: „C’est pas Mozart, c’est de la merde!”. Nu s-a întâmplat asta și nici eu n-am făcut-o, dar îmi era teamă totuși ca restul concertului să nu se desfășoare în același mod. În orice caz, mi-a plăcut mult mai mult Absolute Jest al lui John Adams, în modul în care a fost tratată muzica lui Beethoven, decât „gluma” lui Alfred Schnittke.

Xavier Phillips

Xavier Phillips

N-a fost cazul, pentru că a urmat Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră de George Enescu, iar atmosfera a (re)devenit serioasă. Xavier Phillips a fost spectaculos și energic, transformând lucrarea într-un adevărat concert pentru violoncel și orchestră. Căci există o diferență între concertant (în care instrumentul solist este integrat în ansamblu) și concert (în care ansamblul îl acompaniază) și asta se poate auzi, dacă sunteți curioși, pe discul apărut anul acesta al lui Truls Mørk, cu Simfonia concertantă (o cronică a  discului, apărută în revista franceză Classica, poate fi citită, tradusă în română, aici). Totuși, Xavier Phillips a pus în joc subiectivitatea și a câștigat. (O descriere foarte amănunțită și competentă a tehnicilor pe care le-a utilizat violoncelistul puteți găsi pe blogul lui Cătălin Sava de pe website-ul Adevărul.)

Ultima parte a recitalului Les Dissonaces a fost cu Simfonia Nr. 1 de Johannes Brahms și, dată fiind desfășurarea lucrurilor de până la pauză, am devenit foarte curios. O paranteză ce ține loc de prezentarea acestei simfonii, care citează și ea din muzica lui Beethoven, este o amintire de acum mai mulți ani, tot de la Festival, când aceeași lucrare a fost prezentată de Wiener Symphoniker. După concertul vienezilor, dirijorul Cristian Mandeal a luat o poziție foarte vexată în presă, criticând alegerea unei compoziții prea ușoare pentru nivelul artistic al acestei orchestre (care a bisat atunci, memorabil, cu câteva Dansuri ungare, tot de Brahms). Peste câteva zile numai, a venit rândul lui Cristian Mandeal să dirijeze Fantezia pentru pian, cor și orchestră de Beethoven, cu London Symphony, și a clacat destul de rău, ratând să dea intrarea corului și, astfel, totul a devenit haotic. Ce vreau să spun cu asta este că lucrarea poate fi considerată ca fiind abordabilă, dar că trufia se poate plăti repede. O alegere foarte bună pentru o orchestră fără dirijor.

Simfonia Nr. 1 de Brahms le-a ieșit foarte bine celor de la Les Dissonances. Alertă, vie, a găsit și romantismul lui Brahms și energia lui Beethoven, fără nici o dificultate. Se poate spune chiar că ansamblul în sine a avut o viziune proprie asupra interpretării acestei lucrări. Și aici e toată discuția, de fapt. Există mai multe feluri de dirijori. Desigur, tipul denunțat de trupa lui Grimal este cel autocrat, al cărui arhetip ar fi Herbert von Karajan. Dar există și dirijori complici cu orchestra, proveniți din concert maiștri, mai ales în formațiile de muzică barocă. Drumul a fost deschis de Neville Marriner, dar lista e lungă: Jordi Savall, Trevor Pinnock fiind alte exemple notorii. Există și un revers al medaliei: o orchestră fără dirijor are nevoie ca fiecare instrumentist să se concentreze mai mult, iar șefii de partide trebuie să se înțeleagă din priviri (dar și din respirație). Dar și o aspirație superbă pentru atingerea unui ideal al ideii de echipă perfectă. E foarte mult împreună în acest cântat fără dirijor.

Există și limitări ale acestui concept și nu cred că pot fi depășite ușor. În primul rând, abordarea fără dirijor restrânge dinamica sunetului orchestrei. Un maestru poate comanda instrumentiștilor un pianissimo exagerat și nu e ceva rău în asta: e ca și cum un actor recită cu intonație o poezie, accentuând anumite sensuri. O orchestră va menține nivelul acelui pianissimo la un nivel standard, acceptat de toată lumea. Rubato-ul, care face deliciul unor mari lecturi ale repertoriului clasic, e iarăși relativizat atunci când nu există cineva care să-l comande. De partea cealaltă a baricadei, cea dinspre orchestră, se poate invoca faptul că lectura fără dirijor este una mai apropiată de partitură. Dar revin la exemplul cu poezia recitată de un actor: nu se rezumă totul la ritm și rimă. Meritul celor de la Les Dissonances este acela că nu împing această ortodoxie muzicală la extrem: în Simfonia lui Brahms se putea vedea că directorul de orchestră era înlocuit de un lider, care comanda totuși, din priviri, și acest lider era David Grimal. Iar rezultatul acestei echipe în simfonie mi-a adus aminte (păstrând proporțiile și diferențele) de integrala concertelor pentru pian de Beethoven de la ediția trecută a festivalului, când pianistul Rudolf Buchbinder a condus Filarmonica „George Enescu” într-un mod mai degrabă orientativ, iar muzicienii români s-au descurcat foarte bine.

Ieri a fost prima întâlnire cu Wiener Philharmoniker din Enescu 2015. De data aceasta am avut în fața ochilor o falangă aparent diferită. WPO este un vehicul de lux pentru dirijori. Dar tocmai numărul foarte mare de concerte, atât simfonice, cât mai ales de operă (în jur de 300 pe an) în compania multor maeștri, îi face să fie, în realitate, mult mai apropiați de conceptul de orchestră autonomă. În acest ritm sufocant, chiar dacă există mai multe garnituri de muzicieni care se rotesc în timpul stagiunii, sunt dese ocaziile, mai ales la Wiener Staatsoper, când dirijorii invitați nu primesc nici o repetiție, intrând direct în spectacol și, de cele mai multe ori, nici nu se observă asta.

Poate că de aceea schimbarea de program de ultimă oră, care a făcut să se deschidă seara cu Simfonia nr. 44 de Haydn (programată inițial pentru al doilea concert), n-a fost un aperitiv foarte fericit. Instrumentele au avut o culoare extraordinară, mai ales corzile, punctul foarte al lui Wiener Philharmoniker, au reușit să ascundă aproape de tot o anumită platitudine a interpretării. Cel care i-a condus a fost Semyon Bychkov, un dirijor pe care eu unul îl consider overrated, cu toate riscurile subiectivității. L-am auzit de mai multe ori dirijând și operă și simfonic, nu doar în înregistrări, și, de obicei, interpretarea lui este destul de cuminte, fără riscuri. Pe de altă parte, nu este un obsedat al rigorii, lăsând instrumentiștii destul de liberi, în niște tempouri relaxate.

Elisabeth Kulman

Elisabeth Kulman

Elisabeth Kulman a cântat foarte bine Wesendonck-Lieder, experiența ei în muzica lui Wagner a fost folosită inteligent, n-a forțat nici volumul, nici efectul, reușind să păstreze clar stilul, ceea ce mi s-a părut o mare subtilitate, deși era exact ceea ce trebuia în aceste lieduri.

După pauză a fost Patetica, ultima simfonie a lui Ceaikovski. A fost unul dintre puținele momente când viziunea lui Bychkov mi-a plăcut în mod deosebit. Părțile dramatice (prima și ultima din simfonie) au fost accentuate, chiar părea că anumite contrapuncturi ajung să nu mai funcționeze, dar cu efectul unei dezintegrări tragice. Valsul din a doua parte a fost apăsător, eleganța primelor măsuri a dispărut repede, înghițită de contrastele de mai apoi, amplificate. Marșul a fost electrizant, obținând aplauzele celor care nu știau simfonia și reacția enervată a snobilor față de acest entuziasm sincer. Să fim serioși: dacă se aplaudă la Simfonia Patetica după partea a treia e un semn bun, înseamnă că mesajul a ajuns la spectator. Urât și nepoliticos este atunci când se pleacă din sală în timpul ovațiilor de la sfârșitul unui recital, mai ales când nu există nici măcar scuza că urmează un alt concert, la câteva minute distanță, la Ateneu.

Semyon Bychkov

Semyon Bychkov

Abordarea lui Semyon Bychkov a fost impresionantă. O simfonie care a sunat brutal, raw, sacrificând structura și ordinea, riscând să pară dezlânată, dar câștigând în urgență dramatică. Paradoxal, această desfășurare de sunete, opusă prejudecăților care așteaptă eleganță formală de la cea mai celebră orchestră vieneză, mi-a readus în minte tocmai orchestra fără dirijor, Les Dissonances, cu care sunetul lui Wiener Philharmoniker a semănat, în parte. Și atunci, unde a fost dirijorul? În extremele acestei interpretări a ultimei simfonii de Ceaikovski.

Update, WPO ziua 2:

A doua întâlnire cu Wiener Philharmoniker de la Festival a început sub semnul zilei cârtiței, cu reluarea simfoniei de Haydn, cântată la fel, fără imaginație, dar cu niște culori orchestrale mai frumoase parcă decât marți.

Valentina Năforniță

Valentina Năforniță

Valentina Năforniță a continuat cu liedurile lui Enescu pe versurile poetului Clément Marot (sec. XVI), cântate operatic, mai închis decât era necesar, ceea ce a afectat dicția până la punctul în care un necunoscător abia putea recunoaște limba în care erau cântate. Dar, altfel, o voce egală în toate registrele, cu un timbru plăcut și liric, pe care soprana a încercat să-l expună în primul rând, în detrimentul expresivității.

Simfonia Nr. 3 de Brahms a fost momentul serii. Cei care au venit să-și reviziteze nostalgiile din Goodbye again (acesta este titlul original al filmului din 1961, cunoscut de generația lui Bychkov din România ca Vă place Brahms?) au fost poate dezamăgiți să nu regăsească langoarea tartinabilă din coloana sonoră a lui Georges Auric. Semyon Bychkov a găsit un rubato pentru celebra temă din partea a treia a simfoniei, care a făcut deliciul celor care veniseră doar pentru muzică. WPO a strălucit în această simfonie și chiar au reușit să transmită emoție, mai ales dirijorului, epuizat la finalul concertului. Bychkov n-a rezistat tentației romantismului împins la extrem și a bisat cu Nimrod, exagerându-l și transformându-l pe Elgar într-un Brahms manieristic de nivelul anilor ’60.

Privind în perspectivă, aș putea spune că Wiener Philharmoniker este o orchestră superbă, perfect echilibrată în toate compartimentele ei. Ar putea oricând să cânte o simfonie fără dirijor, așa cum fac cei de la Les Dissonances. Dar Les Dissonances nu poate decât să aspire la un sunet atât de frumos precum cel al lui WPO. Și ei cântă deja fără dirijor. Aceste două zile în compania celor două ansambluri au arătat, de fapt, cât de important este rolul dirijorului. WPO poate fi plictisitoare în absența unui maestru care să-i galvanizeze exprimarea. Tocmai de aceea, la direcția lor apar zeci de șefi de orchestră într-un singur an. Câțiva dintre ei ating sublimul, restul – doar simpla frumusețe, eșecul – practic niciodată. De aceea, unele nume vor atrage întotdeauna ca un magnet: Wilhelm Furtwängler, Herbert von Karajan, Carlos Kleiber, Claudio Abbado, Seiji Ozawa, Christian Badea sau Franz Welser-Möst.

Caseta tehnică:

Luni 14 Septembrie 2015, ora 17.00, Ateneul Român
„Les Dissonances”, Solist: Xavier Phillips – violoncel
Schnittke – Moz-Art à la Haydn
Enescu – Simfonia concertantă pentru violoncel şi orchestră în si minor op. 8
Brahms – Simfonia nr. 1 în do minor op. 68

și

Marți și Miercuri, 15-16 Septebrie 2015, ora 20.00, Sala Mare a Palatului
Wiener Philharmoniker, Dirijor: Semyon Bychkov
Soliste: Elisabeth Kulman – soprană, Valentina Naforniță – soprană
HaydnSimfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
Wagner – Wesendonck-Lieder WWV 91
Ceaikovski – Simfonia nr. 6 în si minor op. 74 „Pathétique”

ziua 2:

Haydn – Simfonia nr. 44 în mi minor H 1/44
Enescu – 7 lieduri pe versuri de Clément Marot op. 15
Brahms – Simfonia nr. 3 în fa major op. 90

Galerie Foto – David Grimal & Les Dissonances – (c) Festival Enescu

Galerie Foto – Semyon Bychkov, Elisabeth Kulman, Wiener Philharmoniker – (c) Festival Enescu/Romeo Zaharia

Un comentariu la “Subiectiv, despre disonanțe și tipare vieneze

  1. despredemnitate
    Septembrie 16, 2015

    Reblogged this on Je suis Enesco.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

informatie

Această înregistrare a fost postată la Septembrie 16, 2015 de în Cronica, Festival Enescu 2015, Muzica, Nou și interesant, Spectacole şi etichetată , , , , , .
%d blogeri au apreciat asta: