„O nouă sală de concerte în Bucureşti, în sfârşit o prioritate pentru Guvern” – a anunțat dl ministru Vlad Alexandrescu în debutul unei conferințe de presă. Ocazia de a vorbi înainte de a face i s-a oferit odată cu numirea lui Vladimir Jurowski la conducerea artistică onorifică a Festivalului Enescu, ediția 2017.

Desigur, oricine urmărește actualitatea muzicală europeană, inclusiv prin intermediul revistei franceze „Diapason”, nu poate să nu fi fost impresionat de noua sală de concerte din Paris, Philharmonie. Și-atunci, de ce nu ar avea și Micul Paris una asemănătoare? Declarația dlui Alexandrescu a fost imediat reluată de presă, devenind titlul unor articole care pretindeau, pe bună dreptate, prima pagină.

Alte detalii n-au fost oferite, poate că nici nu era cazul, privind amplasarea acestei noi săli de concert, nici măcar câteva indicații despre capacitatea ei, fără să mai amintesc de obsesiile jurnalistice: cost, dată de finalizare, studiu de fezabilitate ș.a.m.d.

De fapt, nici nu era momentul să se promită așa ceva. Deloc.

Domnul ministru nu și-a pus problema cea mai importantă: cu ce umplem acea sală de concert? Răspunsul pare evident: cum adică? Păi, cu spectatorii Festivalului, care nu mai pot suporta acustica Sălii Palatului!

E doar o iluzie, bienala Enescu are o durată de trei săptămâni, o dată la doi ani. Ce se va întâmpla în celelalte 98 de săptămâni care rămân? Ateneul Român e plin în timpul stagiunii? Nu. Și are aproape 900 de locuri. Sala Radio e plină mereu? Vai, nu! Și are tot vreo 900 de locuri. Opera Națională geme de public? Nici vorbă, din păcate. Nici cele 950 de locuri de acolo nu se ocupă toate, în afară de premiere sau de Bărbierul din Sevilla.

Dar Ateneul Român nu este ocupat în proporție de 50% nici la Festivalul Enescu, seria de „Concerte de la miezul nopții“ a arătat o deplorabilă participare. Atunci, de unde să vină puhoaiele de spectatori care să amortizeze costul unei asemenea investiții? Îmi imaginez, ca orice meloman de altfel, că o sală nouă ar trebui să înlocuiască Sala Palatului și să fie altceva decât spațiile de concert actuale. Asta înseamnă că ar trebui să aibă măcar 2.500 de locuri, dacă nu chiar 3.000 sau 4.000. Sau, depinzând de mândria patriotică ministerială, poate va avea 7.000 de locuri! Cum va arăta acea sală cu vreo 400 de spectatori în ea?

Un mare impresar american, Sol Hurok, avea o butadă formidabilă: „Dacă publicul nu vrea să cumpere bilete, nu-i poți opri s-o facă”. Dacă ne uităm pe programele anunțate de principalele instituții muzicale din București, e greu de crezut că numele unor artiști de mâna a doua pot aduna mii și mii de spectatori.

Cu totul alta era situația în perioada interbelică, atunci când la Ateneu erau invitați numeroși artiști faimoși. Nu erau apariții accidentale, cu bugete obținute eroic de la Ministerul Culturii. Claudio Arrau, Wilhelm Kempff, Artur Rubinstein sau Alfred Cortot veneau în România aproape an de an. Iar conducerea Ateneului din acea vreme nu s-a chinuit 18 ani să-i aducă pe Berliner Philharmoniker la București. Pur și simplu i-a adus, în 1937. Tot așa cum i-a adus pe Igor Stravinski, pe Serghei Prokofiev sau pe Richard Strauss să-și dirijeze propriile compoziții. Invitații de valoare deveniseră o banalitate, ceea ce-l făcea pe Mihail Sebastian să noteze în jurnal: „Repertoriul Filarmonicii – unde continui să mă duc regulat – îl cunosc acum în întregime. După trei ani de frecvență nici nu e de mirare. Doar Variațiile Goldberg cântate acum două săptămâni de Kempff au fost pentru mine un eveniment. Diseară îl voi asculta pe Backhaus, Concertul italian de Bach, două sonate de Beethoven.” Azi ascultăm plictisiți niște aspiranți în Concertul pentru pian de Grieg, Variațiunile Goldberg nu le mai poate cânta nimeni decent la Ateneu sau la Sala Radio. Și oricum n-ar veni nimeni să le asculte.

Apoi, publicul care „merită o nouă sală de concerte”, vechiul clișeu reluat și acum, chiar de către Vladimir Jurowski. Avem idee cine este acest public? Mai degrabă nu. Presupunem că ar trebui să fie educat, relativ matur și cu venituri cel puțin medii. Dar publicul de la Ateneul Român diferă în bună măsură de publicul care frecventează Sala Radio. Și aproape că este complet diferit de cel de la ONB. Dar și la ONB, publicul de la spectacolele de operă nu prea seamănă cu acela de la serile de balet. Cât despre vârstă, cei mai tineri merg la balet, cei maturi – la operă, iar cei bătrâni bine – la concertele simfonice. Pe site-ul Ministerului Culturii sunt postate câteva rapoarte ale managementului instituțiilor muzicale, dar practic nu există în ele nici o analiză serioasă asupra publicului. Or, în țările avansate din punct de vedere cultural (știați că aproape jumătate dintre producțiile noi de operă din toată lumea se întâmplă în Germania?), studiile privind componența publicului sunt piatra de temelie a informatizării instituțiilor muzicale. De aceea, vânzările online de bilete se fac prin site-urile și aplicațiile filarmonicilor și ale operelor și mai puțin prin agenți. Mai mult, am putea să ne întrebăm unde dispar 75% dintre spectatorii prezenți în Sala Palatului la concertul de deschidere al Festivalului Enescu, atâta vreme cât celelalte săli de concert sunt absolut confortabile pentru audiențe de mai puțin de 1000 de persoane? Dacă tot facem sondaje de opinie care măsoară gradul de convingere a oamenilor într-o abstracțiune nu prea adevărată (imaginea României, brandul de țară etc.), de ce nu interesează pe nimeni pe unde mai ascultă muzică acest public în cei doi ani de pauză dintre edițiile bienalei Enescu?

Nu-i nimic, facem o sală de concert și mai vedem. Or să vină ei. Și dacă nu vor veni?

De fapt, care este problema? Festivalul Enescu este o stagiune în sine. O stagiune gigantică, dar comprimată în numai trei săptămâni, care are două efecte secundare îngrozitoare. Primul este canibalizarea bugetului, care nu mai ajunge pentru susținerea unor sezoane de calitate la instituțiile muzicale. Iar România nu dispune la ora actuală nici de un Dinu Lipatti, nici de un George Enescu sau Clara Haskil, personalități capabile să umple golul lăsat, eventual cântând pe onorarii penibile. Al doilea efect este reculul pe care Festivalul îl provoacă muzicii românești, strivită de mărimea afișului bienalei și de invitați cu care nu poate concura.

Și-atunci e ușor de imaginat unde duce această stare de fapt. Confruntat cu cerința unei minime rentabilități a noii săli de concerte, sub presiunea presei, sau pur și simplu a opiniei publice, Guvernul va ceda tuturor samsarilor de concerte de muzică pseudofolclorică, sau (în cel mai bun caz) de rock și, în plus, va închiria spații comerciale „productive” unor cazinouri sau cârciumi. Și astfel, mafioții care administrează acum Sala Palatului vor mai obține încă un spațiu, unul nou, scump, elegant, la modă și (important!) construit după cele mai exigente norme de siguranță, pentru ca accidente precum cel de la clubul Colectiv să nu se repete. Un accident de care domnul ministru ar trebui să-și aducă aminte în fiecare zi, pentru că în urma acestei teribile tragedii domnia sa a ajuns în această funcție. Sunt sigur că, în aceste condiții, toată lumea, dar absolut toată lumea, de la agenții de impresariat și firme de  PR, până la regii autonome și sindicate sau cazinouri, toți vor susține cu înflăcărare noua „prioritate” a Guvernului.

Nimeni nu se îndoiește de bunele intenții ale noului ministru al culturii. Și nici de intelectualitatea domniei sale. Dar n-ar fi oare un moment foarte potrivit pentru gândirea unei strategii culturale, una care să facă relevant proiectul unei săli noi de concerte?