într-o vineri, 12 Februarie 2016, la Ateneul Român
Robert Schumann:
Uvertura „Manfred”
Concertul pentru violoncel și orchestră în la minor, op. 129
Simfonia nr. 3 în mi bemol major, op. 97, „Renana”
Solist: Gabriel Schwabe
Dirijor: Christian Badea
Orchestra Simfonică a Filarmonicii „George Enescu”

Nu mai țin minte când am ascultat ultima oară o simfonie de Schumann în concert. Demult. Cât despre un întreg program dedicat acestui mare compozitor german în stagiunea simfonică, sigur e pentru prima dată când asist la așa ceva. Cu atât mai atractivă alegerea lui Christian Badea pentru această săptămână la Ateneul Român.

A fost mai întâi Manfred, cel mai puțin cunoscut, al lui Schumann, mai rar întâlnit în sălile de concert decât poemul simfonic al lui Ceaikovski, pe care-l veți putea asculta la Ateneu și la Sala Radio în această stagiune, după ce anul trecut Casa Radio a lansat un CD cu același titlu. Sigur, între lucrările lui Schumann și Ceaikovski doar sursa de inspirație e comună, anume poemul lui Byron, în rest totul diferă. Uvertura din această seară a devenit, prin forța împrejurărilor, deschiderea unui întreg festival Schumann, punând în valoare construcția romantică, articulația complexă a orchestrei și frumusețea temelor. Un preambul reușit, în care orchestra a răspuns prompt cerințelor dirijorului, lăsându-ne să intuim că întreaga seară va fi una deosebită.

Într-adevăr, așa a fost. Concertul pentru violoncel l-a avut ca solist pe Gabriel Schawbe, un violoncelist care, întocmai ca Andrei Ioniță, este la începutul unei cariere promițătoare. Concertul lui Schumann nu accentuează virtuozitatea solistului, cele trei părți cântate fără nici o pauză vizează mai mult o concepție și un sound romantic. Schwabe a reușit însă să se detașeze în mod fericit, etalând o tehnică impecabilă și o siguranță dezarmantă. A oferit și un bis, o Fantezie compusă de Gaspar Cassadó, celebru violoncelist al secolului trecut, un invitat aproape permanent al stagiunilor interbelice ale filarmonicii bucureștene, irepetabile azi, când tot ce înseamnă muzică simfonică este umbrit de Festivalul Enescu.

Simfonia Nr. 3 a urmat după pauză și a fost practic momentul de vârf al serii. E o muzică a unei călătorii reale pe care Schumann a făcut-o, alături de soția sa, în landurile Rinului. Dacă vreți, ar putea avea o legătură cu Simfonia Nr. 9 de Dvořák, într-o cheie mai interiorizată, dar nu mai puțin romantică. Întotdeauna această simfonie te ia prin surprindere în prima parte, prin energia pe care o descarcă spre public. Dar totul într-o structură fixă, de sonată, din care se simte la tot pasul Beethoven. Aș putea spune că e climatul muzical care i se potrivește foarte bine lui Christian Badea, mereu în elementul lui când are de stăpânit o masă orchestrală apreciabilă în furtună, legând toate partidele de instrumente într-un discurs foarte închegat. Deși în bibliografia muzicală această simfonie a lui Schumann este legată mereu de Beethoven și Berlioz, totuși partea a doua, cel puțin așa cum a sunat la Ateneu, mi s-a părut că-l prefigurează într-un fel pe Wagner, mai exact uvertura orchestrală a Aurului Rinului. Desigur, e o diferență de structură evidentă, dar valurile sonore păreau să se refere la același lucru. Celelalte părți au decurs la fel de bine, cu ritmuri susținute solid, cu o dinamică sonoră perfectă, amplă. Păcat că alămurile, deși impresionante ca sonoritate în coralul din partea a patra, n-au reușit să intre la unison de prima dată în dificila temă (făcând-o, totuși, la reluarea ei), dar dincolo de acest detaliu, mi-ar fi greu să reproșez ceva orchestrei.

Un concert foarte bun, la sfârșitul căruia aproape am regretat că nu am putut veni și joi.