Banii pe care îi câștigă muzicienii reprezintă un subiect semi tabu în dezbaterea publică. De la un tuttist dintr-o orchestră de provincie și până la un superstar al lumii operei, diferențele dintre veniturile minime și maxime sunt extreme. În numărul pe luna Mai 2016, revista franceză Diapason publică o anchetă amănunțită asupra banilor pe care îi câștigă artiștii.

Artă & Bani – Cât câștigă muzicienii

Anchetă, Diapason, Mai 2016

Funcționari sau saltimbanci? Precari sau favorizați? Solidari sau inegali? De la profesor la dirijor, o anchetă cu privire la nivelul de remunerare din muzica clasică

de Antoine Pecqueur

Un rău din care Thomas Piketty a făcut un best-seller: în Capitalul în secolul XXI, economistul amintește faptul că, în ultimele decenii, veniturile clasei medii au stagnat, în timp ce salariile cele mai mari au cunoscut o evoluție spectaculoasă. Mare vis de fraternitate de după al Doilea Război Mondial s-a sfârșit: lumea noastră este caracterizată de inegalitate. Oare această mișcare generală poate fi extinsă și în universul muzicii clasice?

În Franța, orice anchetă referitoare la bani este tabu, mai ales când este vorba despre cultură, domeniu dezinteresat prin vocație, legat doar de sferele cele mai înalte, ideale, niciodată venale. Asta explică reacția interlocutorilor noștri. Atașatul de presă se întreabă pe cine interesează un astfel de articol (autorul amintește de mai multe ori că este vorba despre bani publici), directorul orchestrei cere să vadă articolul înainte de publicare (dorință refuzată), mulți profesioniști se ascund în anonimat. De-a lungul derulării acestei anchete, am putut totuși să creionăm o piramidă a veniturilor, de la cele mai mici la cele mai mari. Iat-o.

Precaritatea profesorilor

Profesorii din școlile de muzică sunt coordonați de organizarea publică teritorială (există Școli de muzică departamentale, regionale etc) și se repartizează în două categorii:  asistenții specializați cu Diplomă de Stat și profesorii din învățământul artistic cu Certificat de Aptitudine. Primii încep cu un salariu lunar brut de 1.514 euro, cei din urmă cu 1.768 euro. Deci, la începutul carierei, un posesor de Diplomă de Stat câștigă cu 48 de euro peste salariul minim garantat. Dar el are în spate ani lungi de studii: instrument, teorie, formare pedagogică, majoritatea în cadrul Centrelor de formare a profesorilor de dans și muzică. „Astfel de salarii, în special în regiunea pariziană, împing profesorii la cumul inegal, cursuri plătite la negru, sau chiar concerte făcute în detrimentul cursurilor,” observă Aurélien Daumas-Richardson, director al Școlii de muzică de la Saint-Brieuc și vice-președinte al asociației Școlilor de Muzică din Franța.

Distanța dintre cei care au o Diplomă de Stat și cei care au un Certificat de Aptitudine nu face decât să crească odată cu experiența. La sfârșitul carierei, primii vor câștiga cel mult 2.600 euro brut, iar cei din urmă 3.625 euro brut. Totuși, profesorii titulari se pot considera fericiți deoarece, cum în sistemul de organizare publică teritorială se organizează mai puține concursuri, în școlile de muzică există din ce în ce mai mulți angajați pe perioade determinate. Aceștia sunt angajați pentru un an (și plătiți, în general, zece luni) și rămân la primul nivel de salarizare. Dovezile de instabilitate sunt nenumărate: profesorii de instrumente „rare” (corn, oboi, violă etc) trebuie să lucreze în mai multe școli pentru a-și face norma de ore, iar cheltuielile de deplasare aferente nu sunt decontate. Asistenții trebuie să aibă 20 de ore pe săptămână, profesorii 16 ore. Pare puțin, „dar profesorul trebuie să și pregătească lecțiile, să fie la curent cu ultimele noutăți în domeniu, să orienteze elevii, să participe la activitățile culturale ale instituției,” amintește Aurélien Daumas-Richardson.

Oare cele două școli de muzică superioare (cea din Paris și cea din Lyon) stau mai bine? Nu prea. Nivelul de salarizare este stabilit aici de consiliul de administrație al școlii împreună cu Ministerul Culturii: salariul anual al unui profesor începe de la 34.393 euro brut (45.617 euro la sfârșitul carierei), iar cel al unui asistent de la 24.170 euro brut (30.559 la sfârșit de carieră). Suntem foarte, foarte departe de Hochschulen din Germania. Diferența de salarizare dintre profesorii din școlile de muzică și muzicienii din orchestre se înscrie într-o tradiție tipic franceză, în care practica artistică (nobilă) este mult mai importantă decât transmiterea cunoștințelor (inferioară).

Inegalități în orchestre

În Franța, fiecare muzician este plătit în funcție de oraș, orchestră, instrument, vechime sau prime. În familia orchestrelor permanente (în care muzicienii au contracte pe durată nedeterminată), există două sub-familii: orchestrele de drept public (Orchestre National de Lyon, Capitole din Toulouse, Orchestre Philharmonique de Strasbourg…) și orchestrele de drept privat (Orchestre National de Montpellier, Orchestre National de Lille, Orchestre de Bretagne…). Veniturile diferă în funcție de acest statut: salariile variază de la o orchestră de stat la alta, dar la orchestrele private salariile sunt supuse unei convenții colective. Cea mai recentă convenție de acest tip datează din 2015 și menționează trei categorii: un instrumentist tutti începe la 2.961 euro, un solist la 3.017 euro, un șef de partidă la 3.279 euro (salarii lunare brute).

Unele falange aplică acest barem a minima, altele propun remunerații superioare – totul depinde de acordurile semnate între muzicieni și instituție. În plus, fiecare orchestră are propriile categorii și propriile excepții istorice. De pildă, la Orchestre National d’Ile-de-France, statutul de super-solist se referă la cele două viori solo, dar și la cornul solo. Progresul în carieră merge, în general, de la 15 la 25%. Astfel, în perioadele de austeritate, primarii și consilierii ajung să își pună toți aceeași întrebare: oare nu cumva muzicienii din orchestre, subvenționați generos de instituțiile publice, sunt prea bine plătiți?

Primul subiect de discuție: numărul de ore de muncă. Într-un raport recent, camera regională a Curții de Conturi din regiunea Provence-Alpes-Côte d’Azur a subliniat „gestiunea ineficientă sau neregulată a resurselor umane la Opera din Nisa”, instituție subordonată Primăriei orașului și în care muzicienii lucrează 650 de ore pe an. Acest număr variază mult de la o orchestră la alta. Datorită activității intense, orchestra Capitole din Toulouse a fost obligată să angajeze încă zece muzicieni.

Volumul de ore evoluează în funcție de nivelul ocupat în orchestră. Foarte des, soliștii participă la de două ori mai puține concerte decât instrumentiștii tutti…, ceea ce le permite ca, pe lângă postul de muzician în orchestră, să aibă și un post de profesor la o școală de muzică. Francis Copart, administrator general la Orchestre Philharmonique de Strasbourg, ține să amintescă: „muzicianul dintr-o orchestră se supune unui ritm de activitate specific. El are o perioadă de timp de lucru individual, concertele se desfășoară seara sau în weekend, concediile sunt colective, nivelul de polivalență este foarte scăzut sau chiar inexistent: un flautist nu poate înlocui un oboist.”

Și atunci, unde să faci economii? Numeroși directori de orchestră s-au strâns de curând pentru a rediscuta acordurile semnate cu audio-vizualul. Pentru a evita plata muzicienilor la fiecare înregistrare, majoritatea falangelor au ales varianta forfetară, în general de 1000 de euro pe an. Mai există și alte prime, în special cea pentru haine și cea pentru întreținerea instrumentului. Cele mai oneroase și mai contestate sunt primele primite de muzician atunci când trebuie să cânte la un instrument așa-zis „special” (cum ar fi oboe d’amore, corn de basset, trompetă joasă…). Orchestra de la Opéra de Paris este mare amatoare de așa ceva. „Suma depinde de nivelul în orchestră, de vechime, deci variază mult de la un muzician la altul”, explică Jean-Philippe Thiellay, director adjunct al Operei. Nu vom reuși să aflăm nici o cifră… Dar la instrumentele de suflat, unii pot ajunge să își dubleze salariul grație acestor prime: utilizarea instrumentelor de epocă (trompete naturale), în mare vogă azi, produce suplimente prețioase. Chiar și atunci când anumiți muzicieni nu fac decât să așeze instrumentul „special” lângă ei… fără să îl și utilizeze.

La nivel global, remunerațiile din capitală sunt mai mari decât în restul țării ‑ la Orchestre de Paris, un tutti începe cu un salariu de 3.394,92 euro. Excepție notabilă în peisajul parizian: formațiunile asociative prost așezate după reforma Landowski: Lamoureux, Pasdeloup, Colonne. În cazul lor, muzicienii sunt plătiți la proiect și iau destul de puțini bani. Cu excepția „afacerilor” (înregistrări sau serii de operă pentru care sunt plătiți normal), retribuția unui instrumentist din Orchestra Pasdeloup pentru un concert este de 80 de euro, în care intră și repetițiile!

Intermitenții din ansamblurile specializate

Arts Florissants, Musiciens du Louvre, 2e2m… cele o sută douăzeci și șase de ansambluri specializate din Franța au ca punct comun faptul că utilizează cu prioritate intermitenți de spectacol, plătiți la proiect. Acest sistem le permite formațiilor să se adapteze la varietatea efectivelor necesare, fără să depindă de un număr fix de instrumentiști. În ceea ce îi privește, muzicienii pot primi alocații și pentru zilele când nu lucrează. În general, sunt plătiți cu ziua: între 150 și 200 euro brut.

Unele ansambluri plătesc sume diferite pentru zilele de repetiții și pentru concerte, în timp ce altele preferă să împartă remunerația pe servicii. La fel ca în orchestrele moderne, sumele variază uneori în funcție de categorie. În formațiile de muzică barocă, „continuiștii” (clavecin, violoncel solo…) sunt adeseori mai bine plătiți, iar prim-violonistul solo încă și mai bine. Dar diferențele se limitează la câteva zeci de euro pe zi. „Este din ce în ce mai greu să revalorizezi tarifele. Încercăm, totuși, să menținem volumul de muncă, prelungind perioadele de activitate”, precizează Lorraine Villermaux, directoare a ansamblului Talens Lyriques și președintă a Profedim (sindicatul profesional al producătorilor, festivalurilor, ansamblurilor și difuzorilor independenți de muzică).

Alt subiect spinos: zilele „off” din cadrul turneelor. În majoritatea cazurilor, într-un turneu sau în procesul de producție a unei opere, muzicienii nu lucrează în fiecare zi, fără să poată găsi un complement pentru aceste zile de șomaj forțat.

„Legal, nu putem plăti decât zilele efective de muncă. Dar, pentru a nu leza muzicienii, revalorizăm suma globală,” explică Lorraine Villermaux.

Ca și în orchestrele permanente, există și aici diferențe foarte mari. Formațiile de muzică barocă plătesc în general mai bine decât cele de muzică contemporană, iar ansamblurile de pionierat, cum ar fi Les Arts Florissants, mai bine decât noii veniți, deoarece sunt mai stabile și primesc mai multe subvenții. Contrar situației din teatru și dans, intermitenții din muzică se găsesc rar în situații de precaritate: zilele de repetiții sunt plătite, pot cumula rambursarea unor cheltuieli profesionale și modificarea bazei de impozitare (de la 20 la 25% din suma brută). Și totuși, unii intermitenți se tem că nu vor atinge cele 507 ore / 10 luni necesare pentru a intra sau a se menține în regimul special care le permite să primească alocație de șomaj.

Printre „abuzuri” figurează introducerea activităților pedagogice în calcularea orelor sau „ cumpărarea” salariului de către muzicieni, pentru a obține statutul de intermitent (angajatorul declară o sumă fictivă, iar angajatul îi rambursează suma brută și taxele). Aceste derive ocazionale rămân, totuși, departe de cele observate în sectorul audiovizual, unde „permitența” este regulă: intermitenți angajați permanent sau aproape permanent de același angajator. Rămâne o chestiune dezbătută în mod regulat: plafonul ce poate fi atins prin cumularea salariilor și a alocațiilor. Acesta a fost de curând stabilit la 4.380 euro pe lună.

Onorariile soliștilor și dirijorilor invitați

Acestea sunt veniturile cele mai mari, dar și cele mai secrete. Nu există convenție colectivă pentru onorariile soliștilor și ale dirijorilor invitați: sumele depind de resursele bugetare ale fiecărei structuri. Într-o Operă regională de mărime medie, onorariul primit de un cântăreț pentru o reprezentație nu depășește 5.000 de euro. La cealaltă extremitate, marile case internaționale, cum este Metropolitan din New York, Staatsoper din Viena sau Opéra de Paris, și-au stabilit un top fee, pentru a evita orice supralicitare. Dacă Opéra de Paris, instituție publică, refuză să comunice această sumă, Met-ul, instituție privată, este mai transparent: top fee ar fi în jur de 15.000 de euro pe reprezentație. Aceasta este suma valabilă și pentru celelalte Opere mari.

Dar ce se întâmplă cu falangele simfonice? Într-o orchestră națională regională, onorariul soliștilor sau al dirijorilor invitați depășește rar 10.000 de euro pe concert. La Paris, suma poate fi mai mare. „Anumite onorarii mari nu cheltuiesc, de fapt, nici un euro din banii publici, căci artiștii sunt cei care atrag publicul și umplu sălile. Putem deci să fixăm o sumă mai mare, fără a cheltui nimic pentru a face publicitate acestui concert,” subliniază Bruno Hamard, director general la Orchestre de Paris.

Azi, dirijorii cel mai bine plătiți (Riccardo Chailly, Daniel Barenboim, Riccardo Muti…) primesc până la 40.000 de euro pe concert. Unii s-au menținut întotdeauna în limite inferioare: Pierre Boulez primea 18.000 de euro, în timp ce reputația lui i-ar fi permis să ceară mult mai mult!

Dar orchestrele regionale nu sunt întotdeauna în situația în care pot negocia: „Artiștii sunt gata să facă concesiuni pentru a veni la Philharmonie de Paris, dar nu prea sunt dispuși să facă asta pentru a merge la Strasbourg,” notează Francis Corpart. Când dirijorul este angajat pentru o serie de mai multe date, tarifele pot să scadă începând cu a doua seară. Prin urmare, adeseori, orchestrele sau operele negociază o sumă forfetară pentru ansamblul reprezentațiilor.

Și repetițiile? Unele case le plătesc, altele nu. „Timpul pentru repetiții este remunerat: este inclus în onorarii. Și dacă artistul nu poate, până la urmă, să cânte în spectacol, de pildă din motive de sănătate, el totuși are plătit timpul petrecut la repetiții,” explică Jean-Philippe Thiellay. În acest caz, de ce să nu vorbim de o sumă globală și să continuăm să dăm onorarii pe reprezentație? „Artiștii și agenții lor sunt atașați de acest sistem. Într-un fel, este ceva ce îi caracterizează. Dar există și cazuri de artiști francezi care depind de statutul de intermitent și pentru care negociem un număr de onorarii care să includă și repetițiile,” explică Alain Surrans, director la Opéra de Rennes și președinte al sindicatului Forțelor muzicale. În majoritatea cazurilor, artiștii sunt reprezentați de agenți, al căror comision oscilează între 10 % (pentru agenții francezi) și 20% (pentru englezi, azi foarte activi pe piață, cu agenții ca Askonas Holt sau Harrison Parrott).

Negocierea poate include călătoriile și cazarea. Dar și aici regulile variază de la o casă la alta.

Dacă, în marile orchestre sau marile Opere, majoritatea onorariilor sunt all inclusive (artistul își plătește singur călătoriile și cazarea), nu așa stau lucrurile în structurile mai mici. Exemplu, Opéra de Rouen, cu explicații date de directorul Frédéric Roels: „Noi plătim întotdeauna cheltuielile de călătorie. În ceea ce privește cazarea, depinde: o plătim noi pentru artiștii care sunt plătiți puțin. Pentru mese, am primit părerea celor de la Urssaf (Uniunea de colectare a cotizațiilor de securiate socială și de alocație familială, nn): cheltuielile cu mâncarea sunt considerate cheltuieli salariale, deci sunt impozitabile. Prin urmare, nu le plătim.”

Problema impozitelor nu este deloc o glumă în cazul instituțiilor culturale. O situație dificilă: un artist străin produce mai puține impozite, căci poate fi plătit în baza unei facturi, prin agentul său, în timp ce un artist francez trebuie neapărat plătit cu salariu. Concurență neloială? Nu neapărat, căci cheltuielile de călătorie sunt mai mari pentru străini, deci suma finală plătită este aproximativ egală. Dar în anumite cazuri, costul superior al unui cântăreț francez poate explica absența acestuia de pe scenă…

Pentru un artist liric, recitalurile sunt mai bine plătite decât producțiile de operă: onorariul primit de Cecilia Bartoli sau Jonas Kaufmann atinge ușor 50.000 de euro pe seară. Sumă pe care o poate cere și Maurizio Pollini atunci când este singur pe scenă (adică dublu față de ceea ce primește pentru un concert), situație în care angajatorul nu are de plătit decât un salariu.

Contractele directorilor muzicali

Piața dirijorilor seamănă destul de mult cu mercato-ul fotbaliștilor. Fiecare orchestră caută cea mai bună baghetă, la cel mai bun preț. Confruntate cu eterna lege a cererii și ofertei, tarifele pot ușor exploda.

În majoritatea cazurilor, directorii muzicali au două contracte. Primul este pentru activitățile desfășurate în afara dirijării concertelor: alcătuirea programului, prezența la concursuri de recrutare, conferințe de presă… „Am menționat în contract că dorim ca directorul muzical să pregătească terenul pentru găsirea succesorului său, prin realizarea programului și invitarea artiștilor,” explică Fabienne Voisin, directoare generală la Orchestre National d’Ile-de-France. Aceste salarii nu sunt, în general, foarte mari ‑ câteva mii de euro pe lună. Bătălia se dă la negocierea tarifelor pentru concerte.

În general, directorul muzical este solicitat un număr predeterminat de săptămâni pe stagiune: de acest număr depinde nivelul de implicare și de muncă pe care o desfășoară cu orchestra.

Azi, acest număr este în general de zece săptămâni. Remunerația anuală a unui director muzical va fi deci, în medie, de 200.000 de euro pentru o mare orchestră regională și de 500.000 – 1.000.000 euro pentru Paris.

Contractele durează, de obicei, trei ani, și sunt reînnoibile ad libitum. Dirijorii experimentați sunt cei mai lacomi, în timp ce tinerii fac concesii: „Daniel Harding (viitor director muzical al Orchestre de Paris, nn) nu este interesat în primul rând de onorariu, ci vrea să fie liber să monteze lucrări rare, costisitoare, cu cor și soliști,” explică Bruno Hamard. La asta se adaugă condițiile specifice puse de fiecare orchestră. „Aștept de la directorul muzical să se mute la Lille, ca să creeze o legătură fizică aici, cu regiunea,” ne explică François Bou, director general al Orchestre National de Lille, însărcinat să găsească un succesor pentru Jean-Claude Casadesus, aflat la post și mutat aici de… patruzeci de ani.

Aceste reguli franceze sunt specifice sau mondiale? Spre deosebire de Spania sau Italia, țara noastră a fost mult timp văzută drept găina cu ouă de aur. Aceiași artiști puteau câștiga de trei ori mai mult în țările latine decât în Marea Britanie. Structurile care funcționau cu bani publici erau, în mod paradoxal, mai cheltuitoare decât cele depinzând de finanțări private. Excepție notabilă: salariile extravagante ale unor directori muzicali din SUA, remunerați ca și cum erau niște mărci, în sensul de marketing, și având obligația de a se implica personal în găsirea de sponsori. În 2011, Riccardo Muti a câștigat 2,2 milioane de dolari ca director muzical al Orchestrei Simfonice din Chicago; în 2010, Levine primea 2,06 milioane de dolari la Metropolitan; iar Gustavo Dudamel, care încă nu a împlinit 30 de ani, puțin sub 1 milion de dolari la Orchestra Filarmonică din Los Angeles.

La toate astea se adaugă reputația. Orchestrele franceze au adus adeseori ca argument faptul că trebuie să plătească mai mult dirijorii și soliștii pentru că nu erau atât de cunoscuți, deci nici atât de atractivi ca omologii lor anglo-saxoni sau germani. Orchestra Filarmonică din Viena a stabilit un plafon de remunerare pentru toți dirijorii, la 12.000 de euro pe concert. Dar orchestrele franceze nu și-au pierdut, oare, o parte din credibilitate plătind așa, fără să calculeze înainte?

Un lucru e sigur: după criza din 2008, inflația onorariilor s-a stabilizat. Orchestrele noastre au devenit mai puțin cheltuitoare, ajutate și de inaugurarea noilor săli de concerte (Philharmonie de Paris, auditoriumul din Lille, cel din Bordeaux…), care au sedus artiștii. Era momentul, căci inegalitățile pot produce tensiuni sociale. De curând s-a votat în Elveția limitarea, în cadrul unei întreprinderi, a raportului dintre cel mai mic și cel mai mare salariu la 1:12. Poate fi o sursă de inspirație și pentru lumea muzicală?

N.B. Supusul dvs a fost remunerat cu 800 de euro brut pentru această anchetă.

Despre autor

Antoine Pecqueur a primit premiul Conservatorului Național Superior de Muzică din Lyon la secțiunea fagot și a absolvit Institutul francez de presă din Paris. Este în același timp muzician și jurnalist. Cântă regulat în orchestre care utilizează instrumente de epocă (La Chambre philharmonique, Les Siècles, Anima Eterna…) și în ansambluri de muzică contemporană (Ensemble Linea…). După ce a colaborat cu Le Monde între 2006 și 2012, a devenit jurnalist la Mezzo și șef la rubrica „Anchete” din La Lettre du musicien. Pe France Musique, cronica sa „Culture éco” descifrează mizele economice din sectorul cultural (de luni până vineri, la 7:34).