Când Sant’Ambrogio cădea într-o miercuri, 7 Decembrie 2016, Teatro alla Scala – Live TV (Arte)
Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Versiunea originală, Milano, 1904, revizuită de Julian Smith, Casa Ricordi, Milano
Orchestra și Corul Teatro alla Scala
Dirijor: Riccardo Chailly
Regia: Alvis Hermanis; decoruri: Alvis Hermanis și Leila Fteita; costume: Kristine Jurjāne; lumini: Gleb Filshtinsky; proiecții video: Ineta Sipunova; coregrafie: Alla Sigalova; dramatizare: Olivier Lexa
Maria José Siri (Madama Butterfly – Cio-Cio-San), Annalisa Stroppa (Suzuki), Bryan Hymel (F.B. Pinkerton), Carlos Álvarez (Sharpless), Carlo Bosi (Goro), Costantino Finucci (Prințul Yamadori), Abramo Rosalen (Bonzul), Leonardo Galeazzi (Yakusidé), Gabriele Sagona (Comisarul imperial), Romano Dal Zovo (Ofițerul stării civile)

Ca întotdeauna, evenimentul cultural cel mai important al Italiei, deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala, a adunat o listă interminabilă de personalități și vedete, odată cu nenumăratele comentarii sociale. În România ne-am obișnuit deja de câțiva ani ca acest spectacol să nu mai fie transmis de nici un cinematograf, singura opțiune rămânând canalul TV Arte.

La numirea sa ca director muzical la Scala, Riccardo Chailly a anunțat un proiect foarte apetisant: prezentarea operelor lui Giacomo Puccini. A fost Turandot, anul trecut, cu finalul lui Berio (în locul celui tradițional al lui Alfano), apoi, în vară, La fanciulla del West, una dintre cele mai moderne partituri ale compozitorului, pentru ca sezonul 2016-17 să înceapă cu Madama Butterfly în versiunea originală din 1904, care a avut premiera tot la Scala, dar care n-a plăcut, astfel încât ceea ce știm astăzi este o versiune actualizată, scurtată cu aproape 500 de măsuri și completată cu aria tenorului din ultimul act, Addio, fiorito asil. Și-apoi, parcă toți am uitat că ultima dată când Teatro alla Scala a deschis un sezon cu o operă de Puccini a fost în 1983, cu Turandot, în regia lui Zeffirelli, producția devenind internațională apoi, la Verona sau Metropolitan (și nimeni nu s-a plâns că e de import, cum se întâmplă la noi).

Madama Butterfly  nu încurajează regizorii să experimenteze prea mult. Acțiunea este atât de bine fixată în timp și spațiu, nu doar de libret, ci și de muzică, încât e practic imposibil de operat vreo translație. Alvis Hermanis nu și-a asumat riscuri inutile și a optat pentru o punere în scenă clasică, dar destul de descriptivă, interacțiunea dintre personaje fiind limitată. Un detaliu interesant rămâne însă rochia europeană a lui Cio-Cio-San din actul II, cu trimitere evidentă la începutul secolului XX, o subliniere a fanteziei gheișei de a evada în lumea occidentală. Emoționant. Dar și întregul concept al actului II, surprinzător de cehovian. Inovative au fost proiecțiile video, completând decorul cu imagini trompe l’oeil într-un mod spectaculos. Dar cam atât, însă deja e mai mult decât stereotipul căsuței japoneze dintr-un colț al scenei, prelungită de podulețul peste un pârâu etc, aceeași imagine de la Viena, București sau aiurea.

Restaurarea partiturii originale, realizată de Julian Smith, s-a ridicat însă la nivelul interesului pe care l-a suscitat. Nu se pune problema dacă versiunea din 1904 este sau nu superioară celei din 1906, mai degrabă aș înclina să afirm că modificările aduse de compozitor au finisat o operă care era deja foarte bună. Secvențele tăiate din actul I pendulau într-adevăr între două idiomuri muzicale, cel italian și cel extrem oriental, dar parcă eliminarea lor a sporit parfumul exotic al acestei capodopere, în timp. Dar așa am făcut cunoștință cu celălalt unchi al lui Cio-Cio-San, bețivul Yakusidé, din care nu mai rămăsese mai nimic în versiunea finală.

Marele succes al serii a fost al lui Riccardo Chailly, foarte iubit la Milano, care a condus cu autoritate dar și cu un sentimentalism reținut toată seara. Orchestra și corul au fost o plăcere. Maria José Siri a cântat corect în primul rând, fără să transmită foarte multe și în nici un caz nu a fost credibilă ca vârstă (problematici mereu cei quindici, netti, netti). De altfel și machiajul o dezavantaja în mod vizibil. Annalisa Stroppa (Suzuki) a fost foarte pucciniană și a convins mai mult, într-un rol mult mai redus. Bryan Hymel a fost un Pinkerton lipsit de efuziune, dar condescendența îi venea foarte bine, în timp ce Carlos Álvarez (Sharpless) a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale sale din ultima vreme.

Și ONB avea în plan o coproducție a Madamei Butterfly cu Opera din Goteborg (regia Yoshi Oïda), dar „excepționalul” management interimar a declinat proiectul. Probabil că nu mai ajungeau banii pentru galele care inundă luna Decembrie, sau reluările Văduvei vesele aduse de la Iași. Dacă vă întrebați de ce suntem tot la periferie…

Update: Probabil doar pentru o scurtă perioadă de timp, trasmisiunea de la Arte e pe YouTube:

 Galerie foto: