într-o Sâmbătă, 17 iunie 2017, Opera Brașov
Giuseppe Verdi: La traviata
Regia: Dimitrie Tăbăcaru; Scenografia și costumele: Rodica Garștea; Coregrafia: Nermina Damian
Aurelia Florian – Violetta Valéry; Alin Stoica – Alfredo Germont; Șerban Vasile – Giorgio Germont; Andrei Lazăr – Gaston; Gabriela Hazarian – Flora Bervoix; Sonia Hazarian – Annina; Alexandru Aghenie – Baronul Douphol; Claudiu Bugnar – Gastone; Paul Tomescu – Marchizul d’Obigny; Dan Popescu – Dr. Grenvil; Dan Ionescu – Majordomul; Irinel Felea – Grădinarul.
Soliști balet: Anca Branea, Alexandru Fotescu.
Corul, Baletul și Orchestra Operei Brașov
Dirijor: Giuseppe Carannante; Dirijor cor: Leonard Boga

La începutul acestei stagiuni mi-am propus să nu mai văd nici o Traviata, decât în cazul în care va fi cântată de o soprană ce poate să împrumute propria ei personalitate rolului, devenind relevantă cu adevărat. Așa se face că primul (și singurul) spectacol cu această atât de abuzată operă a fost cel de la Brașov. E important ca teatrele de operă din provincie să încerce mereu „să dea lovitura”, pentru că așa se creează presiunea necesară ca ONB să demonstreze că nu degeaba are cel mai mare buget și că trebuie să-l cheltuiască cum trebuie. Opera Brașov are meritul de a o aduce pe scenă pe Aurelia Florian, viitoarea Violetta Valéry la San Francisco Opera din această toamnă, ba mai mult, chiar să o includă în ansamblul ei pe una dintre vocile românești cele mai promițătoare ale momentului. În acest context, voi trece peste punerea în scenă inevitabil provincială a lui Dimitire Tăbăcaru, cu toată convenționalitatea ei. Nu pentru asta am bătut drumul până la Brașov.

Aurelia Florian a fost vedeta deschiderii de stagiune din 2014 de la ONB, când clădirea renovată a teatrului propunea publicului o montare excelentă semnată de regizorul Paul Curran, de fapt cea mai de succes producție de operă de la București din ultimii ani, călătorind și la Philadelphia la un moment dat (și puțin a lipsit să ajungă și la Opera di Roma). Au trecut trei ani de atunci și interpretarea Aureliei Florian a evoluat, în mod cert. Culoarea întunecată a vocii ei are astăzi mai multe nuanțe. Violetta ei e mai reală, experiența sopranei se vede la fiecare frază, fiecare pianissimo înseamnă ceva în interpretarea ei, nu doar un simplu ornament. Păcat că vocea nu a fost în formă aseară și atacul asupra notelor înalte, în special în primul act, a fost tăios, aproape de spinto, Sempre libera ridicând niște obstacole aproape insurmontabile (inclusiv fără mi bemolul pe care toți melomanii îl așteaptă ca pe un salt mortal). Dar Traviata este mult mai mult decât pirotehnie vocală și, pe măsură ce Violetta se apropia tot mai mult de moarte, și Florian devenea tot mai convingătoare (chiar prea convingătoare la un moment dat, când tusea de pe patul de suferință din ultimul act părea îngrijorător de reală). Duetul cu Germont tatăl a arătat fragilitatea, iar finalul actului doi – vulnerabilitatea. O imagine greu de uitat, cea a Aureliei Florian prăbușită la marginea scenei, cu o mână atârnând în afara ei (și în afara convențiilor, în același timp), cântând Addio del passato cu capul lipit de podea, emoționant, sunetele păreau că vin de pe lumea cealaltă.

Florian are o voce amplă, astfel încât nu orice tenor îi poate face față ca Alfredo. Cu certitudine nu unul lejer. La Brașov a fost Alin Stoica, a cărui culoare dramatică a făcut furori în rândul publicului, tenorul cântând cu un aplomb atât de surprinzător, încât greșelile de intonație au trecut neobservate. Într-adevăr, obișnuința de a asculta tenori lirici tineri într-un stereotip al unui Alfredo de pluș a fost spulberată de acest Turridu, macho în multe momente, dar și vulnerabil și foarte credibil. Păcat că Șerban Vasile, un bariton cu o voce atât de frumoasă, a părut să ignore toată seara linia amplă și stilistica verdiană a lui Germont, schimbările sale de culoare fiind derutante și lăsând impresia unui suflu scurt și a unei lipse de inspirație decepționante.

Rolurile secundare au variat foarte mult, de la strident (Flora Bervoix) la luxuriant (Douphol sau Grenvil). Corul a cântat cu destulă brutalitate (în special în ultimul tablou din actul doi), în schimb orchestra a fost biciuită cu folos de Giuseppe Carannante, care a scos-o de mai multe ori din rutină.