Greu de imaginat Academy of Saint Martin in the Fields fără Sir Neville Marriner. În 2015 au avut două concerte împreună, la Ateneu, cu Elgar și Mendelssohn. N-am putut ajunge decât la Elgar. Și m-am gândit încă de atunci că poate e ultima dată. A fost ultima dată. Începutul dramatic, aproape funebru, al Uverturii Coriolan mi s-a părut un requiem pentru fondatorul orchestrei, dispărut anul trecut. De fiecare dată când i-am ascultat pe viu pe cei de la St Martin in the Fields am avut aceeași uimire în fața sunetului lor puternic, de o vibrație unică, în ciuda unui număr restrâns de muzicieni. Ieri după amiază, la Ateneu, într-un gest de o modestie emoționantă, Joshua Bell a ales să dirijeze această falangă din postura de concert maestru. Și uvertura lui Beethoven a reușit să retrezească în mine o sensibilitate pe care o credeam pierdută.

Joshua Bell a atacat apoi Concertul lui Max Bruch, direct și atașant, mergând nu atât pe etalarea unei tehnici oricum impecabile, cât mai ales pe ideea de narațiune. Pe măsură ce spunea pur și simplu o poveste, al cărei subiect concret nu-l vom ști niciodată, părea tot mai transportat de ceea ce făcea, astfel încât a lovit la un moment dat călușul viorii (bucățica aceea mică de lemn care ține ridicate corzile deasupra cutiei de rezonanță) cu lemnul arcușului, instrumentul dezacordându-se instantaneu. Nu cred să fi pierdut mai mult de 2-3 măsuri, pentru că a schimbat imediat vioara cu cea a concert maestrului, continuând cu sânge rece, dar cu aceeași pasiune concentrată. Un incident pe care l-aș fi ignorat în mod normal, dar rapiditatea cu care l-a rezolvat a fost atât de uimitoare, încât nu m-am putut abține să nu compar situația lui cu cea a website-ului Festivalului, schilodit de mai multe zile. Concertul a continuat superb până la final, apoi Bell a spus, în cuvintele cele mai simple: „Îmi pare rău, pur și simplu am lovit «the bridge» (așa i se zice în engleză călușului) cu arcușul și… Dar nu contează, pentru că am să vă cânt acum niște Bach”. Și a urmat Bach, pur și simplu un Bach foarte frumos.

După pauză, în aceeași postură de concert maestru, Bell a condus Simfonia Destinului. Orchestra de dimensiuni camerale a debordat de ritm, dar a sunat mai ușor decât mi-ar fi plăcut, începând să semene tot mai mult cu Les Dissonances, falanga ce s-a făcut cunoscută tocmai prin absența dirijorului, și care se promovează în mod special cu aceeași simfonie. N-a fost rău, dar nici transcendental și mi-am adus iarăși aminte de Sir Neville Marriner…

Seara, la Sala Palatului, n-am ajuns la prima parte a celui de-al doilea concert Jurowski/LPO. Dar  sincer să fiu, nu simțeam nevoia unui interludiu Wagner/Berg înainte de Simfonia Nr. 11 a lui Șostakovici. Jurowski a condus un alt requiem, cel „al unei generații”, cum i se mai spune, după ce s-a aflat că Șostakovici a găsit motivația pentru compoziția sa mai mult în Revoluția de la Budapesta din 1956, decât în cea de la Petersburg din 1905, căreia îi este dedicată. Dar a fost un requiem rece, chiar dacă influența lui Mahler mi se păre mai evidentă aici decât în alte simfonii. Aceeași senzație ca în cazul lui Œdipe, de execuție impecabilă dar fără prea multă imaginație, chiar dacă dirijorul părea consumat de universul tragic și mereu subversiv din mesajul politic al lui Șostakovici. Imposibil de criticat mai mult, performanța orchestrei și a dirijorului rămâne cu mult deasupra posibilităților tehnice ale orchestrelor noastre naționale. Dar uneori… Simfonia lui Șostakovici are efectul unui ciocan care te izbește timp de o oră, încât, chiar și interpretată reținut și profesionist, tot pare să fie prea mult.

Așadar, în acea Duminică – 03 Septembrie 2017:
Ora 16.30, Ateneul Român
Academy of Saint Martin in the Fields
Dirijor și solist: Joshua Bell – vioară
Program:
Bruch – Concertul pentru vioară şi orchestră nr. 1 în sol minor op. 26
Beethoven – Simfonia nr. 5 în do minor op. 67

Ora 19.30, Sala Mare a Palatului
London Philharmonic Orchestra
Dirijor: Vladimir Jurowski
Solist: Christian Tetzlaff – vioară
Program:
Wagner – Preludiu la actul al III-lea al operei „Tristan și Isolda”
Berg – Concertul pentru vioară şi orchestră
Șostakovici – Simfonia nr. 15 în la major op. 141