Într-o Sâmbătă, 14 Septembrie, la Ateneul Român
Poulenc: La Voix Humaine
Anna Caterina Antonacci
Orchestre Philharmonique Royal de Liège
Am ajuns la Ateneu la pauză. Nu cred că La voix humaine poate fi precedată de un concert simfonic, ça ne colle pas.
Mi se pare miraculos să asist la două opere cu Anna Caterina Antonacci într-o singură săptămână. Ba chiar două lucrări atât de diferite! De la imaginea vie a Ifigeniei, de o statură clasică a unei preotese antice, și până la marea singurătate a unei femei părăsite vorbind cu orele la telefon, e o distanță foarte mare, pe care versatilitatea artistei italiene o parcurge cu o ușurință uimitoare.
Stagiunea de transmisiuni HD de la Metropolitan de anul acesta s-a încheiat cu Dialogurile carmelitelor și producția lui John Dexter pentru opera de debut a lui Poulenc mi s-a părut cel mai interesant moment al seriei televizate de la Opera din New York. Apoi, la Enescu 2019, avem La voix humaine, o operă compusă în 1958, în urma succesului avut de Poulenc cu Carmelitele, cu un an înainte.
O convorbire telefonică face parte din banalitatea cotidiană, însă în 1928, când Jean Cocteau a scris piesa de teatru La voix humaine, tehnologia era fascinantă. Dar nu asta era important pentru el, ci spectacolul unui monolog la care asistai privind pe cineva vorbind la telefon. Iar Poulenc, treizeci de ani mai târziu, punea pe muzică acest monolog. E suficient să citiți articolul de pe Wikipedia despre operă, e fascinant. Ce reușește Poulenc într-un mod admirabil este să reziste tentației de a exagera, specifică lumii operei, căci opera e o artă a exagerării. Muzica e în mare parte recitativă, acompaniamentul orchestral subliniind psihologia personajului. Dialogul în care se aude doar o singură voce devine un monolog tulburător de dramatic tocmai prin sensibilitatea cadrului privat în care se desfășoară acțiunea.
La Ateneu, Anna Caterina Antonacci a spus povestea singurătății feminine cu o credibilitate emoționantă. Pe scenă, Elle era o doamnă, contrar obișnuinței din producțiile acestei opere, în care personajul e îmbrăcat mai „de casă”. O măsuță, un scaun, un telefon, dar prezența orchestrei în spatele acestui mic decor spulbera intimismul intenționat al operei (mai rău, a și strivit-o sonor pe soprană în mai multe rânduri). Numai că Antonacci a reușit să scape de acest inconvenient printr-o prezență atât de intensă, încât captiva atenția publicului numai către ea, reușind asta fără să apeleze la mari mișcări scenice, sau sublinieri vocale. La fel ca în Iphigénie en Tauride, am rămas la fel de impresionat de omogenitatea acestei voci, plină în toate registrele, de o culoare întunecată natural, rămânând în același timp delicată și feminină. Rolul lui Elle i se potrivește extraordinar de bine. O femeie peste care trec anii, părăsită, singură, în pragul sinuciderii (finalul e deschis, căci sugerează că personajul se sugrumă cu firul telefonului, însă nu știm cu ce rezultat), trăindu-și dramele într-o conversație lungă cu iubitul ei. Antonacci reușește de minune să nu etaleze o emoționalitate manifestă: o ghicești cu ușurință, însă în fundalul reținerii ei demne și foarte îndurerate. Cred că această operă este una dintre cele mai empatice compoziții scrise vreodată, mai credibilă decât monologul Mareșalei din Cavalerul rozelor, mai reală decât exaltările Medeei (un alt rol important al Annei Caterina Antonacci).
Deși nu este o operă spectaculoasă, cine vede La voix humaine rămâne bântuit multă vreme de spectacol, revenind asupra senzațiilor trăite în sală, aprobând mereu arta unui compozitor extraordinar, căci Poulenc este cam singurul autor de după război care reușește să se mențină în repertoriile actuale ale teatrelor de operă din lume. Superb.
Despre Opera 
[…] în memoria afectivă: Don Giovanni și Leonore pentru verva extraordinară, Peter Grimes și La voix humaine pentru emoția pe care mi-au provocat-o muzica dar și arta unor soprane fabuloase ca Lise […]
ApreciazăApreciază
A republicat asta pe Je suis Enesco.
ApreciazăApreciază