Triplul concert de la Ateneu


într-o Vineri, 30 Ianuarie 2020, la Ateneul Român
Aurel Stroe:  Uvertura burlescă
Ludwig van Beethoven: Concert în do major pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, op.56
Manuel de Falla: Tricornul, suitele I și II
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Marc Tardue
Soliști: Andrei Baranov – vioară, Ștefan Cazacu – violoncel, Daniel Ciobanu – pian

Triplul concert e un mic paradox: sună mai bine în înregistrările de studio decât în sala de concert, stereotipurile exasperante din jurul muzicii lui Beethoven sugerează că n-ar fi o lucrare la fel de bună precum concertele pentru instrument solo și are nevoie de trei soliști invitați, o scuză perfectă pentru filarmonicile din țară să nu-l programeze prea des, din lipsă de buget. Sunt tot atâtea motive pentru a merge la Ateneu să-l asculți pe viu. Puțin mai contează că restul programului n-are nici o coerență. Există ocazia să pleci la pauză, ceea ce n-am făcut, din păcate.

Uvertura burlescă a lui Aurel Stroe, compozitor contemporan detașat de atonalism, în ciuda activității din Germania, a fost compusă în 1961 și îmbină ritmuri dansante cu atacuri de corzi ce rezonează la fel de violent ca Le sacrée du printemps, un contrast enorm față de clasicismul lui Beethoven din continuarea programului.

Richter, Rostropovici, Oistrah în timpul înregistrării Triplului concert de Beethoven (1969)

Am putea crede că Tripul concert al lui Beethoven ar fi o invitație pentru staruri, pentru cei mai celebri pianiști, violoniști sau celliști, sub coordonarea unui dirijor vedetă. Demersul Filarmonicii putea fi chestionat în fel și chip din această perspectivă: de ce nu Christian Zacharias, mare pianist clasic, având în discografie inclusiv acest concert, bine primit de critică la vremea lui? Sau Andrei Ioniță? De ce nu un dirijor invitat de anvergură mai mare decât cea a lui Marc Tardue, a cărui carieră e legată mai mult de opere din Islanda și Portugalia? Ei bine, nu e vorba numai de buget, dar una dintre înregistrările cele mai comentate, cu foarte mulți contestatari, este exact discul lui Karajan din 1969, în care soliștii erau formidabilii Richter, Rostropovici și Oistrah. Nu e vorba de vreo greșeală tehnică, ci pur și simplu de faptul că atâtea vedete n-au putut cânta împreună cu umilința unui grup cameral, ci fiecare și-a etalat arta și talentul, dar produsul final a ieșit departe de așteptări, în ciuda faptului că EMI și Warner l-au reeditat de nenumărate ori.

Andrei Baranov

Din această perspectivă, concertul de la Ateneu propunea trei soliști tineri, susceptibili să producă ceva bun sub conducerea unui dirijor experimentat. Într-o bună măsură, a ieșit bine, dar cu multe rezerve. Cea mai mare fiind legată de violoncelistul Ștefan Cazacu, care suferă de aceeași neputință ca cea a lui Alexandru Tomescu, aceea de a da viață unei partituri, oricât de implicat părând să fie la nivel vizual, muzica sa rămâne exterioară. Or în acest concert, violoncelul introduce aproape toate temele, vioara și pianul comentându-le sau acompaniindu-le. Diferența dintre expresivitatea lui Andrei Baranov și cea a violoncelistului a fost mereu palpabilă. Violonistul a practicat un discurs aproape narativ, având momente de o sensibilitate rară, în care vioara sa scotea niște sunete sfioase, amintind de discurile de tinerețe (cele mai bune, de altfel) ale lui Menuhin. Prin comparație, violoncelul cu tot vibrato-ul apăsat, părea monoton și școlăresc. Așezat în spatele celor doi, Daniel Ciobanu a punctat mereu cu brio, exact, mozartian și dialogurile sale cu vioara au fost foarte frumoase. În tot acest timp, Marc Tardue a ținut orchestra în fundal, evitând să participe mai mult decât în ipostaza de acompaniator.

Senzații întărite și de generosul encore al soliștilor, elegia din partea a treia a Trioului nr. 1 în re minor, op. 32 al lui Anton Arenski: Baranov a fost foarte emoționant, de o expresivitate la limita melodramei, însoțit de un Daniel Ciobanu meditativ, dar în contrast cu un violoncel care a nuanțat prea puțin, aproape de plictiseală.

Nimic remarcabil apoi la suitele din baletul Le tricorne al lui de Falla, o carte poștală din Iberia, a cărei imagine a fost îngroșată de Marc Tardue, dirijând o orchestră destul de masivă, lipsa de echilibru între partide fiind uneori evidentă.

În orice caz, Triplul concert a meritat seara petrecută la Ateneu și merită revizitat, căci se va cânta și la Sala Radio pe 13 Martie.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.