Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Sibelius, de ziua Ateneului, cu Remus Azoiței


într-o Vineri, 14 Februarie, la Ateneul Român
Jean Sibelius: Concertul în re minor pentru vioară și orchestră, op. 47
Nikolai Rimski-Korsakov: Suita simfonică Șeherezada, op. 35
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Emil Tabakov
Solist: Remus Azoiței

Ce-i drept, aniversarea Ateneului, inaugurat la 14 Februarie 1888, s-a potrivit foarte bine cu programarea unuia dintre cele mai frumoase concerte pentru vioară, cel al lui Sibelius. Foarte dificil din punct de vedere tehnic, de o muzicalitate subtilă și întunecată, punând pe picior de egalitate orchestra și instrumentul solist, care se confruntă și se îmbrățișează permanent. O interpretare bună a sa omagiază nu doar solistul din sală, ci și atâția mari violoniști care au cântat aici, începând cu Enescu și sfârșind cu invitații ultimei ediții a Festivalului.

Ba chiar am avut o strângere de inimă în fața pariului curajos al lui Remus Azoiței, a cărui activitate pedagogică la Royal Academy of Music primează în fața celei concertistice: nu e prea mult? Va reuși ceva memorabil? Recunosc că, după gustul amar lăsat de concertul de săptămâna trecută și de „premiera” de ieri cu Turandot la Operă (despre care voi scrie în curând), am fost la un pas să dezertez de la Ateneu săptămâna aceasta. M-am răzgândit și bine am făcut.

Remus Azoiței

Privită dintr-o perspectivă tridimensională, interpretarea lui Remus Azoiței a încântat. O virtuozitate intelectuală: violonistul a cântat cu tot corpul pentru a învinge dificultățile primei părți, în același timp atacând temperat cadența, pe care a executat-o subliniindu-i toate detaliile. N-a debordat de sunete mari, atacul său a fost deseori cuminte, dar cu un motiv: acela de a nu pierde pe drum muzicalitatea. Și așa a reușit ca în partea lentă (a doua, Adagio di lento) să aibă un discurs de bun gust, cu accent pe latura sumbră a muzicii, evitând nonșalant romantizarea inutilă. În fine, în Allegro, ma non tanto din partea a treia, Azoiței a atacat frenetic, extrovertit, cu multe momente realmente înălțătoare. Singurul capitol la care concertul a rămas dator a fost relația dirijor-solist. Emil Tabakov, un reputat dirijor bulgar de anvergură regională, n-a reușit să echilibreze bine orchestra, acoperindu-l uneori pe solist și a renunțat la un dialog care ar fi putut crea un foc de artificii, în favoarea unui stil care a părut uneori confruntațional și lipsit de subtilitate. Cu toate acestea, finalul concertului a fost electrizant, am văzut cu ochii minții scântei sărind la contactul arcușului cu corzile viorii, dublate de un discurs epic realmente emoționant. Ce concert! Și când te gândești că Sibelius l-a compus într-o perioadă în care alcoolismul îl devora, între două beții, varianta care se cântă astăzi, privată, după multe revizuiri, de secvențe foarte dificile în special în prima parte, rămâne în continuare o partitură atât de grea.

Rămânând pe linia „națională” (pentru că Sibelius este un simbol pentru Finlanda poate chiar mai mult decât Enescu pentru România), Remus Azoiței a oferit două encore  din creația românească, Lăutarul lui Enescu, o lucrare pe care o promovează de multă vreme, dar mai interesant a fost Capriciul no 3 pentru vioara solo de Vasile Filip, cu sonorități populare foarte subtile și de o dificultate tehnică notabilă.

Emil Tabakov a modificat geometria orchestrei, așezând cornii în stânga scenei (de obicei, această partidă instrumentală e plasată în dreapta, imediat sub alămuri, în așezarea tradițională a Filarmonicii) pentru ambele părți ale serii. A dirijat Șeherezada fără partitură și a fost nu doar o declarație de intenție, a fost foarte clar că știe lucrarea foarte bine. Însă tot la fel de evident a fost și că nu a descoperit în timp util, la repetiții, nici limitele orchestrei și nici acustica oarecum particulară a Ateneului (un articol pe această temă găsiți tot aici, pe blog). Au fost și câteva greșeli personale, revenirea șefului de partidă de la corn s-a simțit imediat, când jumătate dintre solourile sale au sunat cel puțin nesigur. În schimb fagoții au fost poetici și seducători, primul violoncel a fost inspirat, iar restul intervențiilor solistice au sunat cel puțin competent. A fost și o ocazie bună de a compara virtuozitatea lui Remus Azoiței cu cea a lui Rafael Butaru. Concertmaistrul FGE a încercat să se plaseze pe latura epică a Șeherezadei, un sunet dulce, seducător, o frazare narativă, dar oarecum uniformă de-a lungul timpului, violonistul părând să obosească spre final. În rest, lipsa de echilibru a orchestrei a făcut ca totul să sune destul de dur, în special în momentele de mare intensitate. Trombonii au tunat, percuția a fost cam prea prezentă, rezultatul imaginii sonore de ansamblu fiind cea a unei fotografii luate dintr-un unghi bun, dar stricată de supraexpunere. Ce mult contează un dirijor care știe să spună „Nu”, temperând excesul de elan…

4 comentarii la “Sibelius, de ziua Ateneului, cu Remus Azoiței

  1. Groucho
    februarie 15, 2020

    La ultimile trei premiere ONB am plecat la pauza. Daca ma duc maine la Turandot, e vreo sansa sa rezist mai departe de Actul I?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.289 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: