Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

La „Carmina Burana” greșită


într-o Vineri, 6 martie, la Casa de Cultură a Sindicatelor, Ploiești
Carl Orff: Carmina Burana
Soliști: Cristina Oltean, Cezar Ouatu, Alexandru Constantin
Orchestra și Corul Filarmonicii „Paul Constantinescu”
Corul Filarmonicii „Oltenia”, Craiova
Corul de copii „Allegrezza” al Colegiului de Artă „Carmen Sylva”, Ploiești
Dirijor: Jin Wang

Dacă dl Vlad Mateescu a reușit ceva cu brio de când conduce Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, respectiv să facă conștientă o urbe că are o orchestră simfonică, am fost curios să aflu cât de departe a mers schimbarea în bine. Vorbim de o instituție care prezintă concerte la nici 60 de km de București, resursele artistice ale capitalei fiind astfel foarte accesibile, dar având și ocazia de a utiliza talentele liceului local de artă.

Filarmonica „Paul Constantinescu” are cartierul general într-o clădire din centrul orașului, e drept, nu pe vadul comercial, dar sala de concerte e renovată, arată modern și, mai ales, are o acustică foarte bună. Insuficient însă pentru planurile de mărire și marketing ale managerului, care „a oferit” cantata profană a lui Carl Orff în Casa de Cultură a Sindicatelor. Ar fi trebuit să fie un cadou de ziua femeii. A ieșit un calambur al semnificațiilor: o sală ce prezervă brutalismul realist socialist în forma sa cea mai decadentă, cu scaune vechi și murdare ce scârțâie permanent, cu o acustică detestabilă, tocmai pe 6 Martie, ziua în care, pe vremuri, se aniversa instalarea primului guvern comunist al lui Petru Groza.

Discursul despre „sponsori” și „investitori” al dlui Vlad Mateescu a fost învăluit de o lumină dramatică (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești)

Am asistat și la un discurs „emoționat” (cum altfel?) al directorului, promovând un DVD cu filmul aceluiași concert la rendiția din 2018, prezentat drept o „megaproducție” finanțată de o serie de sponsori ce au beneficiat cu această ocazie de niște mulțumiri publice mieroase și, la limită, chiar nedemne. N-aș vrea să se înțeleagă greșit: mecenatul privat este admirabil, iar firmele care au contribuit financiar merită respect, dar când pe coperta acestui DVD nu apar numele soliștilor sau al dirijorului, ci doar numele sponsorilor, ceva nu funcționează. În primul rând, dorința de a scoate din buzunar 75 de RON pentru a-l cumpăra, chiar dacă ar fi, evident, „primul”, „unicul” realizat de o filarmonică românească, după cercetările managerului ploieștean.

DVD-ul Carmina Burana nu creditează decât sponsorii, nu și artiștii (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești)

Să revin la eveniment. Scena Casei de Cultură a Sindicatelor este înaltă, îngustă și adâncă. Corurile, așezate în spate, aveau nevoie de amplificare pentru a fi auzite, iar cine stătea în primele rânduri nu vedea dincolo de cvartetul de corzi, dar în schimb putea anticipa „emoția” pascală a nopții de Înviere de la o biserică rurală, unde preotul a instalat niște boxe pentru ca enoriașii din curte să audă slujba și cântarea. O altă alegere neinspirată a fost și plasarea soliștilor în spatele orchestrei, fiind privați astfel și de vizibilitate și de proiecție naturală a sunetului, amplificarea fiind inevitabilă. Tabloul a fost completat de proiectoare de lumini aflate într-un permanent joc al steluțelor și cercurilor desenate pe tavan și pereți. Pe culoarele laterale ale sălii, două perechi de balerini interpretau o coregrafie abstractă, modernă, fără vreo legătură evidentă cu ce se cânta pe scenă, ba chiar distrăgând atenția de la muzică, pentru că aveai de ales între a privi mișcările lor sau orchestra. Dar condimentul suprem al serii a fost prezența intrusivă a fotografilor „profesioniști” și a unei macarale de filmat în tot acest „Theatrum Mundi”. Plecau balerinii, intra fotograful: era un număr artistic sau o ocupație profesională?

Ecranele din sală ar fi putut fi folosite pentru titrare. (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești)

Acum, n-aș putea estima câți dintre cei prezenți în sală la acest concert știu despre ce e vorba în Carmina Burana. În lateralele scenei erau amplasate două ecrane pe care se vedea afișul concertului. Era atât de simplu și atât de util să fie utilizate pentru afișarea versurilor și a traducerii lor! Judecând după aplauzele și ovațiile furtunoase dintre părțile lucrării dar mai ales de la sfârșitul acestei „megaproducții”, tind să cred că mulți dintre  entuziasmați fac parte din categoria celor care afirmă „nu-mi place muzica clasică, dar bucata asta îmi place”, recunoscând faimoasa O Fortuna. Ceea ce este o mare realizare, fără nici o ironie. Dar tocmai acestor spectatori le este datoare Filarmonica „Paul Constantinescu” cu un concert adevărat, în sala de audiții, pentru a continua această „introducere” cu un episod în care totuși valoarea muzicii clasice să fie pe primul plan.

Carmina Burana nu este altceva decât o reprezentație muzicală a unui amestec literar dintre romanul Numele trandafirului al lui Umberto Eco și povestirile licențioase ale lui Ion Creangă, privite și din perspectiva inocentă a lui Cișmigiu et. Comp. Imaginați-vă un cercetător academic pierdut într-o bibliotecă a unei vechi abații medievale, studiind ceasloave pictate de mână, a cărui atenție este captată de căderea unei ciorne dintre paginile cărțoiului. Hârtia e istorică, din cel mai întunecat ev mediu, e scrisă în latină vulgară amestecată cu franceză și germană veche, dar surpriza cea mai mare este că nu conține imnuri către Dumnezeu, ci versificări licențioase ale celor mai imediate surse de umor popular: excese de toate felurile, lăcomie, beție, noroc la bani, sex, o curte a miracolelor veche și neschimbată timp de sute de ani. Carl Orff a selectat dintre aceste ciorne micii istorii, texte deșucheate și le-a pus pe o muzică extraordinară, accesibilă și penetrantă, cu aluzii la Stravinsky și Monteverdi, care-i dau tot caracterul, atât modern cât și sacru. De exemplu, singura arie pentru tenor trebuie cântată în falsetto (motiv pentru care a fost preferată vocea contratenorului Cezar Ouatu), iar expresivitatea ei este îndurerată și lipsită de speranță. Un imn filosofic despre condiția umană? Un suspin de dragoste? Nici vorbă, ea descrie chinurile unei lebede puse la copt în cuptor. Corul are și el parte de niște versuri deșucheate, să luăm exemplul secțiunii Si puer cum puellula (Dacă un băiat și-o fată):

Dacă un băiat și-o fată
Stau destul într-o-ncăpere,
Copularea-i fericită.
Dragostea se-nalță
Și între cei doi,
pudoarea risipindu-se,
începe-un joc inefabil,
al picioarelor, brațelor și buzelor.

Acesta este contrastul dintre muzică și cuvânt și dintre sacru și profan din Carmina Burana.  În ce măsură a fost servit acest contrast la Ploiești?

Jin Wang (Foto: © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești)

Corzile orchestrei ploieștene au sunat sec, fără nici o vibrație, iar cornii au cântat destul de aproximativ. Noroc cu dirijorul Jin Wang, care a ținut totul împreună și a tactat exact. E drept, totul s-a bazat pe sonoritățile masive și puternice, orice tentativă de nuanțare fiind abandonată. Nu-mi pot explica totuși de ce a acceptat să dirijeze în condiții atât de potrivnice și să cauționeze kitsch-ul omniprezent. Corurile reunite ale filarmonicilor din Ploiești și Craiova n-au avut dicție, fiind imposibil de identificat măcar limba în care cântau (iar în Carmina Burana sunt trei idiomuri).

Singurele bucurii ale serii: Cezar Ouatu, Cristina Oltean și Alexandru Constantin la finalul concertului Carmina Burana de la Ploiești. (Foto © Filarmonica „Paul Constantinescu”, Ploiești)

Cel mai bine s-au descurcat soliștii. Alexandru Constantin a reușit să traverseze cu bine partitura baritonului, cea mai lungă și foarte dificilă, în care registrul acut e pus la grea încercare. N-a mai avut resurse să redea bufoneria unor versuri, atât de savuroasă. În acest context, referința solistică românească rămâne totuși Iordache Basalic. Cristina Oltean a fost o surpriză plăcută pentru că vocea ei se află în acest moment într-o tranziție de la cea de soprană lejeră de coloratură la soprană lirică. Astfel, solista ONB a avut și note înalte atacate cu siguranță, dar și tensiunea dramatică indusă de presiunea pe care o cerea muzica, etalând o uniformitate a timbrului pe toată întinderea vocii. În fine, Cezar Ouatu a fost în elementul său în partitura altfel înfiorătoare pentru un tenor. Contratenorul ploieștean a fost o soluție inspirată. Ce păcat, totuși, ar fi putut fi o seară mult mai interesantă.

 

10 comentarii la “La „Carmina Burana” greșită

  1. dnicolescu
    martie 8, 2020

    A propos de ” Carmina Burana gresita ” si dirijor chinez ! Ati auzit / vazut concertul dela Beijing din 10 Octombrie 2018 al Shanghai Symphony Orchestra+ Wiener Singakademie si+ Shanghai Spring Children’s Choir dirijat de Long Yu ?
    S-a cintat Carmina Burana cu solisti Aida Garifullina | Soprano, Ludovic Tézier | Baritone si Toby Spence | Tenor

    A fost o demonstratie a propagandei grandilocvente chino-comuniste, care a tinut sa-si afiseze trufia si potenta financiara aducind din Europa, trei solisti vocali de mare faima si un cor celebru de peste 100 de persoane .
    Numai trufia nemasurata si dipretul total fata de arta au facut pe organizatori sa nu anuleze acest concert in aer liber atunci cind si-au dat seama ca afara s-a lasat un frig teribil .
    A fost ca in cele mai sinistre zile dela Ateneul Roman din 1987-89 , Garifulina purta haina de blana iar spectatorii erau unii incotosmaniti, altii – probabil mai ” activisti” decit altii se incapatonau sa ramina in talie, iar nenorocitii de orchestranti si coristii ( mai ales copilasii din corul de copii chinezesc ) tremurau in costumele de concert.
    Mizerabila atmosfera, n-am putut sa ma bucur deloc de faptul ca am ascultat integral ” Carmina Burana ” dupa foarte multi ani.
    Dar, chiar in aceste conditii, a sunat bine. Long Yu este un dirijor matur, si orchestra din Shanghai suna bine.

    Apreciază

  2. Manuel Florin
    martie 8, 2020

    Un comentariu specific celor josnic.. celor care nu știu cu ce se „mănâncă” această” pâine” în condiții atât de grele,când doar sprijinul sponsorilor fac posibil un eveniment artistic.. din tot sufletul.. să-i fie rușine acestui critic!.. dar de obicei aceia care sunt frustrați și soarta nu le-a hărăzit vreun talent.. sunt plini de invidie și ură.. trăiesc în mizeria propriului caracter.. și au o mare plăcere din a împroșca în stânga și-n dreapta din fierea lor otrăvită..

    Apreciază

  3. Manistul
    martie 9, 2020

    COMENTARIU la critici … :
    PACAT ca exista critici la conditiile desfasurarii evenimentului ! Amintesc ca biletele au fost epuizate cu 5 zile inainte !
    Consider ca a fost aleasa Sala mare a Casei de Cultura a Sindicatelor din Ploiesti – tocmai pentru a se putea satisface cererea de bilete, in conditiile relativ vitrege ale momentului (frig, spaima corona-virusurilor, locurile de parcare, s.a. ). Cu toate acestea, Spectacolul a fost o incantare, un refugiu al iubitorilor de muzica de calitate.

    RESPECT pentru toti cei care au contribuit in relizarea acestuia !
    Atitudinea si expresivitatea dirijorului – au facut ca muzica sa reverbereze pana si in inima profanilor … !
    Daca biletele au fost relativ «scumpe», aceasta nu inseamna ca a ramas o urma de nemultumire care sa «justifice» ceea ce d-ra. critic vrea sa sublinieze !…
    MULTUMIM organizatorilor si tuturor artistilor aflati pe scena „înaltă, îngustă și adâncă” !

    Nota personala: Am asteptat cu infrigurare ziua desfasurarii acestui Spectacol grandios, ocazie in care, va marturisesc, am calatorit in Timp …! Pentru aceasta opera, in urma cu 20 de ani, impreuna cu regretatul doctor Rodion Galeriu, cu prof.univ. Doctor Mihai Vasile Belascu, cu alti membri ai Fundatiei “Nichita Stanescu” – am plecat cu trenul de noapte la Opera din Timisoara – pentru Carl Orff – Carmina Burana – si ne-am intors, tot cu trenul de noapte, fara sa ne plangem de conditiile „de decembrie”, aglomeratie, oboseala s.a. …!

    La spectacolul de la Ploiesti, pe scena Casei de Cultura, cu sonorizarea usor perturbata de zgomotul de fond al publicului din sala arhiplina, (pe scaune si in picioare), cu manifestari inedite ale tinerilor spectatori, veniti probabil prima oara, care aplaudau in momente nepotrivite, dar de extaz …!
    Iata de ce, va rog sa sprijiniti, sa apreciati si sa nu va intristati de existenta unor critici ostile, chiar daca exista unele argumente «justificative» !

    Am fost, sunt si voi ramane recunoscator Filarmonicii «Paul Constantinescu» din Ploiesti, sub conducerea actuala a Maestrului (dirijor) Vlad Mateescu – si ale celorlalti remarcabili predecesori – care au reusit includerea Ploiestiului pe Harta Culturala a Romaniei si nu numai !

    Cu pretuire,
    ing. Sorin-Ioan Nicolescu – Ploiesti – 9 martie 2020.

    Apreciază

  4. Discipulus Simplex
    martie 9, 2020

    Îmi vine să vă întreb ceva, atunci când citesc: „E drept, totul s-a bazat pe sonoritățile masive și puternice, orice tentativă de nuanțare fiind abandonată.” E o modalitate comună de a acoperi posibilitățile mai reduse a unei orchestre, nu? Fraza dvs. se potrivește perfect simfoniei Mahler 5 executată acum 2 săptămâni la Iași. M-am bucurat de ea – e totuși Mahler la mine acasă, îl vreau oricum – dar senzația de „bum”, probabil ca să acopere scăderile, a existat.

    Știți cumva căreia dintre orchestrele românești îi sunt mai familiare simfoniile lui Mahler? Poate m-oi pune la drum de dragul ei…

    Apreciază

    • Despre Opera
      martie 9, 2020

      Mulțumesc pentru provocare.

      În mod cert, dirijorul este esențial în echilibra sonor orchestra. Asta înseamnă să permită sonorități subtile, delicate, acolo unde sunt indicate de partitură. Adică ppp să fie ppp nu mf; iar f și ff să nu fie ffff.

      Dar pentru asta sunt necesare două lucruri (presupunând că dirijorul chiar are o viziune clară despre lucrare): o sală cu acustică ce permite astfel de nuanțări și repetiții serioase.

      De multe ori, dirijorii pe care îi vedem pe podiumurile orchestrelor românești nu se simt în siguranță să tempereze sunetul. De altfel, puteți remarca vizual asta, după cum indică sau nu, de obicei cu palma stângă, ca o partidă „s-o lase mai moale”. Dacă n-o face deloc, atunci înseamnă că pur și simplu nu-și bate capul (ori nu-l interesează, ori știe că orchestra nu-l ascultă)

      Cât despre acustică, pur și simplu în unele săli nu merge decât cu sunetul la maximum (cum a fost cazul la Ploiești). O acustică seacă, fără reverberație se mai rezolvă și cu niște tempi mai alerți.

      Aici am chiar o amintire de la un Festival Enescu. Am asistat la repetiția lui Christian Thieleman cu Staastkapele Dresden la „Simfonia Alpilor” de Strauss. Evident că totul mergea strună, însă Thieleman și-a petrecut aproape tot timpul plimbându-se prin Sala Palatului și comandând execuția unor anumite măsuri pentru a-și da seama cum se aude din public. Observațiile pe care le făcea le transforma în cerințe concrete pe care le adresa pupitrului de sunet al instalației de amplificare a sălii.

      Într-o anumită măsură, un dirijor bun poate compensa pentru lipsa de valoare a unei orchestre, făcând diverse compromisuri. Ține mult și de docilitatea ansamblului, dacă vor să meargă pe mâna lui.

      Un articol interesant pe tema dirijorilor a fost publicat de revista „Diapason” acum câțiva ani și l-am tradus, aici, pe blog:

      https://despreopera.com/2017/04/26/la-ce-bun-un-dirijor/

      Apreciază

  5. Jonathan Swift
    martie 9, 2020

    Ușor este să arunci cu noroi in munca unor oameni! Sa arunci anatema și spre scenă, dar și spre public, pasămite needucat. Dar, cunoaștem obiceiurile casei, suntem cunoscuți pe malurile Dâmboviței.

    Apreciază

    • Doina Păun
      martie 9, 2020

      Nu se cheamă „anatemă”, ci „critică”. Există în toate artele. Dacă nu exista critica, Eminescu nu ar fi ajuns poetul nostru național, ca să dau un exemplu la îndemână. Nu e ușor să fii critic și să ai tot timpul săbiile scoase, ca să „retezi” ce e greșit. Dar, fără critică, am avea săli pline de astfel de spectacole (că nu pot să numesc concert ceea ce s-a întâmplat la Ploiești).

      Apreciază

  6. Despre Opera
    martie 9, 2020

    @ Jonathan Swift, Manistul și Manuel Florin: Trei comentarii furibunde, dar care fac atât de actuală butada lui Winston Churchill:

    “Sometimes doing your best is not good enough. Sometimes you must do what is required.” („Uneori nu e suficient să faci tot ce poți. Uneori trebuie să faci ce se cere”)

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.338 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: