într-o vineri, 23 Iunie, la Opera Națională București
Claude Debussy: Pelléas et Mélisande
Reorchestrare de Frédéric Chaslin
Regia: Kirsten Dehlholm; concept vizual: Hotel Pro Forma; decoruri: Maja Ziska; costume: Marta Twarowksa; lumini: Jesper Kongshaug; video designer: Adam Ryde Ankarfeldt
Zsolt Haja (Pelléas), Renáta Gebe-Fügi (Mélisande), István Kovács (Golaud), Péter Fried (Arkel), Andrea Meláth (Geneviève), András Kiss (un medic/un păstor), Veronika Szabó (micul Yniold)
Dirijor: Kálmán Szennai

Opera din Budapesta are o tradiție cu care se poate mândri. Pentru construcția teatrului, subvenția imperială, acoperind jumătate din investiție (cealaltă provenind de la municipalitate), a fost obținută cu condiția să nu fie mai mare decât clădirea Operei din Viena. La inaugurarea din 1884, Franz Iosef a fost suficient de impresionat încât remarca sa a rămas antologică: „Nu e mai mare, dar e mai frumoasă”. Panoplia directorilor muzicali abundă de monștri sacri: Arthur Nikitsch (predecesorul lui Fürtwangler la Berliner Philharmoniker), Gustav Mahler (înainte de a cuceri Viena), George Szell, Otto Klemperer (imediat după război). Azi, instituția operează două săli de spectacol, nu are nici un solist angajat pe viață și are un buget de cca 25 milioane de euro.

Prin urmare, spectacolul pe care l-au adus la București merita văzut, cu atât mai mult cu cât Pelléas et Mélisande, o operă esențială a secolului XX, a dispărut de multă vreme din repertoriile teatrelor lirice românești.

Producția regizoarei daneze Kirsten Dehlholm ar fi trebuit să aibă premiera în 2021, însă pandemia a amânat-o cu un an și din această cauză este posibil să fi suferit modificări față de conceptul inițial. Frédéric Chaslin a redus orchestrația la nivel cameral, cu câte un instrumentist pentru fiecare partidă, iar mișcarea de scenă evită aproape orice contact, adăugând o latură hieratică simbolismului din libret și impresionismului din muzică. Scena e mai degrabă goală, mizând pe mișcarea unor turnante, cu proiecții explicite dar destul de stereotipe ale cadrului în care se desfășoară fiecare tablou (și sunt 19 în opera lui Debussy). În prima parte (actele 1-3), un corp amintind ca formă de nava extratereștrilor din Arrival accentua atmosfera fiecărui tablou prin felul în care era iluminat. În partea a doua, această formă ovoidală s-a schimbat într-o lacrimă. Însă cel mai mult mi-a plăcut ideea unor corpuri mici de cristal împrăștiate pe jos în tipare enigmatice (cel mai evident sugerau apa, acolo unde era cazul), iluminate ingenios.

Pelléas et Mélisande nu are ritmul dramatic al unei opere italiene, în care ceva nu e în regulă dacă nu moare cineva la fiecare zece minute, ceea ce e o provocare pentru talentul regizorilor care aleg mereu între plasarea acțiunii într-o epocă anume sau un decor simbolic cu tușe ferme, fără nici o aluzie la arta unor Manet, Degas sau Renoir. Dar asta funcționează pentru că adevăratul decor e în muzica orchestrală. Or, în condițiile în care partidele de corzi erau atât de reduse, o bună parte din efect s-a pierdut, chiar dacă a câștigat într-o inevitabilă claritate și a pus în valoare vocile celor de pe scenă.

Cu toate aceste limitări, spectacolul a fost foarte bun. Pentru că, așa cum spune Pierre-Jean Rémy în minunatul său Dictionnaire amoureux de l’opera: „Nu chiar greu accesibilă, Pelléas et Mélisande cu siguranță nu e totuși Carmen. Dar în același timp, simplitatea unei scriituri foarte liniare face din capodopera lui Debussy unul dintre titlurile de repertoriu cel mai ușor de urmărit, cel mai greu de uitat.” Cu atât mai mult cu cât în muzica lui Debussy se vede influența sa asupra lui Enescu în Œdipe și asupra libretului lui Edmond Fleg în care întrebarea „De ce?” revine la fel de obsedant. Și nu ai cum să nu te gândești că moartea Mélisandei seamănă atât de mult cu cea a lui Mimì din La bohème, dar atât de diferită în același timp pentru că nu e scrisă à faire pleurer Margot, ci pentru că provoacă întrebări existențiale despre timp și despre sine. Despre un castel pe care Mélisande, cu toată inocența și naivitatea ei, nu-l poate face să întinerească, așa cum reușește Parsifal cu Montsalvat.

Ansamblul vocal al Operei din Budapesta a fost redutabil. Cu un Pelléas în mare vervă (Zsolt Haja), ardent în atitudine, tenoral în declamații, cu un Golaud mai mult introvertit decât meschin (István Kovács), triunghiul amoros a fost completat de Renáta Gebe-Fügi, o tânără de la Opera Maghiară din Cluj, unde are o dublă carieră, de violonistă și de soprană. O veți putea revedea în același rol la Festivalul Enescu, în toamnă, în versiunea concert a operei, unde va cânta alături de compania ei de operă. Imposibil de uitat inocența pe cale de a fi coruptă a unei Veronika Szabó repetând imaculat „petit père” în tulburătoarea scenă a lui Yniold pus să-și spioneze mama vitregă. (E momentul să ne amintim aici că în acest rol a debutat ca soprană Ileana Cotrubaș, în 1964, la București, pentru ca în 1977 să fie o emoționantă Mélisande chiar la Palais Garnier). Și chiar dacă Péter Fried a arătat o voce din care timpul a luat un mare tribut, măcar statura acestui Arkel e greu de uitat. Un ansamblu care se simte confortabil în limba franceză, cu dicție inteligibilă și accente bine puse, chiar dacă nu mereu idiomatic, a venit, a cântat, a câștigat inimi și ne-a făcut să reflectăm aspra diferențelor de atitudine față de arta operei.

Sala n-a fost plină, nici pe departe, maghiarii pierzând clar în fața divertismentului promovat de companiile românești. La această a doua ediție a festivalului ONB am fost martorii deteriorării standardelor artistice. Opera Cluj nici n-a venit, operele regionale din Iași și Timișoara au venit cu operetă, iar Opereta cu musical, lăsând pe seama teatrelor locale din Brașov și Constanța misiunea de a încerca măcar să facă operă. Arogându-și cu tupeu eticheta de „educatori”, instituțiile românești formează un public nou: unul care ascultă spectacolele cu ochii, revenind avid să vadă cum a modificat Andrei Șerban vechea montare a Văduvei vesele, ignorând cât de prost e cântată, care vrea să se distreze văzând vodevilul Bal la Savoy, dar care dezertează de la un diptic Barbă Albastră – Mandarinul miraculos și de la Pelléas et Mélisande. Calea ușoară e norma, deși cel mai greu lucru este să faci bine operetă. A fost un festival care nu poate ascunde mediocritatea crasă a unei stagiuni de operă a ONB cum rar s-a mai văzut, în care suplimentarea bugetului cu peste 20% a produs până acum doar un spectacol de musical. O stagiune anonimă, a cărei epitomă pare a fi editarea unui dublu album LP, la 200 de RON, cu înregistrarea unui spectacol pe care nu l-a văzut nimeni (Crai Nou de Ciprian Porumbescu) și pe a cărui mapă lucioasă nu este trecut numele nici unui artist, ci doar adresa website-ului instituției.