La dispariția pianistului Valentin Gheorghiu am fost întrebat de mai mulți prieteni: cât de mare a fost? Aș zice că a fost cel mai important pianist rămas în România, după plecarea lui Mîndru Katz și Radu Lupu (fără să mai vorbim de Dinu Lipatti sau Clara Haskil). În anii ’80 se discuta cine e mai bun dintre discretul Valentin Gheorghiu și locvacele Dan Grigore, la acea vreme în ascensiune.

Singura arhivă de presă muzicală internațională pe care am putut s-o consult este a revistei britanice Gramophone. Publicația este specializată pe recenzie de disc, fiind foarte influentă pentru industria fonografică, cronica de concert fiind aproape accidentală. Moștenirea discografică a lui Valentin Gheorghiu este nedrept de restrânsă, din cauza izolaționismului cultural din perioada comunistă. Cu toate acestea, numele său apare de peste 30 de ori de-a lungul timpului în revistă. Dan Grigore, o singură dată (Dinu Lipatti, Clara Haskil, Radu Lupu – de peste 200 de ori, limita maximă după care nu se mai ține o contabilitate exactă, Mîndru Katz – de 50 de ori).

În numărul din decembrie 1956, într-o corespondență despre aparițiile discografice din Franța semnată de Igor B. Maslowski, sunt semnalate ultimele apariții de la casa de discuri cehoslovacă Suprafon, printre care și Rapsodia pe o temă de Paganini de Rahmaninov, cu Valentin Gheorghiu solist, avându-l ca partener pe George Georgescu la conducerea Filarmonicii cehe. Interpretarea este apreciată expeditiv ca fiind „realmente uimitoare” (pag. 246), însă abia în numărul pe luna noiembrie 1958, discul său de la EMI/His Master’s Voice, cu piese de Debussy, de Falla și Mendelssohn primește mai multă atenție:

Valentin Gheorghiu este un tânăr pianist român, având reputația de a fi fost descoperit și încurajat inițial de compatriotul său, Enescu. Este și compozitor, având în palmares două simfonii. A susținut primul său recital la Londra în martie, anul trecut, iar aceasta este prima sa înregistrare. Și e foarte bună. Ne oferă o rendiție minunat de bine gândită, poetică a piesei Clair de lune, este captivant (chiar dacă uneori forțează puțin) în Dansul ritual al lui de Falla, și cel mai bine se descurcă în Mendelssohn. Cântă la pian cu reală muzicalitate și cu o tehnică completă impresionantă. Secțiunea principală din Rondo e luată într-o viteză foarte mare, într-adevăr, dar pasajele semi cromatice sunt ușoare și uniforme, cu o precizie meticuloasă. Virtuozitatea sa nu dă nici o senzație de îngâmfare personală; pare să aibă în prim-plan grația și poezia muzicii, iar dexteritatea sa este subordonată acesteia. Abia îmi pot imagina o interpretare mai bună a acestei piese. Va fi interesant să vedem dacă are profunzimea necesară pentru a interpreta marile concerte; cu siguranță, dispune de resursele tehnice necesare. (R.F. , pag. 252)

Îmi pot imagina impresia pe care o lăsa Valentin Gheorghiu în acei ani spectatorilor londonezi: un pianist venit din exotica Europa de Est, cu alura elegantă a unui James Bond/Sean Connery/Jean Marais rafinat, debordând de tehnică dar și de idei muzicale… O jumătate de an mai târziu, un nou disc cu program de Franz Liszt, din nou de la Suprafon, cu același anturaj dominat de George Georgescu, nu face decât să confirme buna impresie:

O mostră de  interpretare a acestui tânăr român a fost deja lansată la noi, un EP recenzat în mod favorabil de R.F. în noiembrie anul trecut. Gheorghiu a susținut de asemenea un recital la Londra. Acest disc încă și mai ambițios îl arată plin de calități. Partea solo este o plăcere deosebită pe tot parcursul ei, deoarece în interpretarea lui Liszt, virtuozitatea este utilizată ca o decorațiune poetică a muzicii, în care gândul primează înainte de orice. Studiile Paganini sunt cu siguranță pline de virtuozitate, dar când Gheorghiu abordează cele două piese mai contemplative, se evidențiază calitatea viziunii sale. Concertul este, de asemenea, bun și pentru aceleași motive. Dirijorul, Georgescu, adaugă un acompaniament pe măsură și oferă caracter interpretării. Sunetul general al înregistrării este excelent. (T.H., pag. 569)

Următorul său disc recital de la HMV nu trece neobservat în numărul din iulie 1959. Dacă piesele de Schubert sunt judecate ca fiind inegal interpretate, în schimb, Sonata în si minor, G.178 de Liszt stârnește din nou entuziasmul criticului:

E chiar impresionantă: amplă atât în dimensiuni, cât și în execuție, cu multe momente incitante și o senzație că a fost bine gândită de la început până la sfârșit. Gheorghiu are simțul poetic necesar pentru a reda mișcarea lentă […], și puterea și precizia pentru a interpreta toate pasajele ample de octave duble cu acuratețe și pasiune – iar începutul codei […] este abordat eficace la o viteză uluitoare. Nu scoate în evidență atât de multe detalii pe cât mi-ar plăcea, iar uneori își calculează greșit atingerea […], dar nu am niciun dubiu că versiunea sa este cea mai de dorit dintre cele disponibile, chiar dacă, după cele mai stricte standarde, poate fi considerată alfa-minus. Dar cine poate oferi o interpretare care să fie alfa plus plus? (W.S.M., pag 63)

O recenzie severă, dar justificată în condițiile în care concurența din acea vreme era enormă, prin care Valentin Gheorghiu ajunge un etalon al interpretării muzicii lui Franz Liszt. Pentru că în numărul pe luna septembrie 1959, discul pianistului maghiar Bela Siki, cu înregistrarea aceleiași sonate, este apreciat pentru „scrupulozitate”, iar dacă piața de discuri are deja și înregistrarea „palpitantă” a lui Valentin Gheorghiu, atunci același critic (W.S.M.) aruncă mănușa provocării: „Ce ziceți de asta, domnilor Brendel, Cziffra, Vásáry și alți pretendenți?”. Poate că numele lui Támas Vásáry nu vă spune mare lucru, dar, în epocă, era considerat un reper important al interpretării lui Liszt. Într-adevăr, a înregistrat Sonata în si minor abia în 1962, cu încă și mai mare succes, însă numele lui Valentin Gheorghiu rămâne o referință de interpretare a acestei piese. Chiar și în 1970, când pianistul francez Pascal Rogé înregistrează un ciclu de lucrări de Liszt, același critic de la WSM plasează discul în context:

Nu există o interpretare perfectă a Sonatei în si minor a lui Liszt; nici nu poate exista în afara minții cuiva – a mea se schimbă tot timpul. În înregistrări, îl admir pe Alfred Brendel și, într-o oarecare măsură, pe Clifford Curzon. În trecut, exista o interpretare convingătoare realizată de Valentin Gheorghiu. (W.S.M., Gramophone, decembrie 1970, pag. 1010)

Cu toate acestea, discul pianistului român nu mai este reeditat de EMI din a doua jumătate a anilor ’80.

În 1960, Valentin Gheorghiu înregistrează un nou recital, de data aceasta cu lucrări de Chopin, tot la EMI/HMV. E, poate, cel mai competitiv teritoriu, cu umbre gigantice aruncate de Cortot, Lipatti sau Rubinstein, drept urmare Gramophone îl recenzează în numărul pe luna martie, remarcându-i „simțul poeziei”  și atenția la detalii, dar, comparându-l cu Artur Rubinstein, observă că îi lipsește „statura eroică” a acestuia.

În 1965, Gramophone notează în luna martie comemorarea lui George Enescu, decedat cu un deceniu în urmă, printr-o expoziție de fotografii la Royal Albert Hall, ocazie cu care sunt amintite relația compozitorului național cu Yehudi Menuhin și eforturile lui Constantin Silvestri de a-i promova muzica la orchestra pe care o conducea la Bournemouth.

În paralel cu expoziția, Valentin Gheorghiu, pianistul care are un disc recital Chopin la HMV, și fratele său Ștefan (vioară) urmau să susțină un recital la Ambasada României, care a trebuit să fie anulat din cauza decesului președintelui țării respective. (pag. 525)

După această dată, Valentin Gheorghiu dispare din planurile editoriale ale EMI. În 1967, un articol despre piața de discuri din România (în care cititorii revistei Gramophone află pentru prima dată de existența unei înregistrări a operei Œdipe) menționează și numele lui Valentin Gheorghiu, alături de Radu Aldulescu, Ion Voicu și Ștefan Ruha drept piloni ai catalogului Electrecord. Noile politici culturale din timpul regimului Ceaușescu deviază traiectoria lui Valentin Gheorghiu de la mari case de discuri precum EMI către firme mai mici cum ar fi DG Privilege, unde înregistrează Concertele pentru pian nr. 1 și 2 de Mendelssohn cu Orchestra Radio din Leipzig, condusă de Herbert Kegel. Inițial, înregistrarea a făcut parte dintr-un set cu mai multe LP-uri, fiind singura remarcată de Gramophone („Interpretarea lui Gheorghiu are caracter și o puternică personalitate. Sperăm ca DG s-o reediteze separat”), iar în numărul din luna iulie 1981 primește multe aprecieri:

Valentin Gheorghiu este un remarcabil pianist român, puțin cunoscut la noi. Unii cititori ar putea avea înregistrarea sa cu Sonata lui Liszt (HMV mono ALP 1708, 7/59-nla). Aceasta a fost primită cu admirație și este ridicol faptul că noi, în această țară, nu am auzit mai mult despre el. […] Muzica lui Mendelssohn trebuie să fie interpretată cu „personalitate și caracter””, iar aici avem un artist de calitate care face exact acest lucru în cea mai muzicală manieră. Având în vedere această măiestrie artistică, nu este necesar să menționăm că Gheorghiu știe când doar să însoțească ceea ce se întâmplă în orchestră, iar virtuozitatea sa nu este pusă la îndoială; și, cel mai important în cazul lui Mendelssohn, chiar și strălucirea nu este niciodată o virtuozitate superficială. Kegel și Orchestra Simfonică Radio Leipzig acompaniază splendid, înregistrarea fiind admirabilă. Acestea sunt interpretări de prețuit; și să le poți prețui la un cost avantajos face ca discul să fie o investiție remarcabilă.

La fel ca în cazul Sonatei lui Liszt, impresia durează mai mulți ani, astfel că Valentin Gheorghiu devine o referință discografică, alături de Murray Perahia, atunci când marele pianist maghiar András Schiff publică, la mult mai importanta casă de discuri Decca, același program Mendelssohn:

Schiff este mai relaxat în ceea ce privește finalul și s-ar putea obiecta faptul că ritmul punctat al temei principale staccato nu este întotdeauna impecabil; în astfel de detalii, interpretarea lui Gheorghiu nu este la fel de ordonată ca cea a lui Perahia. Dar încă o dată, mi se pare că Gheorghiu este cel mai direct și neprefăcut dintre cei trei interpreți. Interpretarea sa are o amploare care este revitalizantă și simți că Herbert Kegel și Orchestra Simfonică Radio Leipzig fac parte din ea, nu sunt doar un acompaniament.

Apoi… tăcere. Niciunul dintre discurile înregistrate de Valentin Gheorghiu la Electrecord în timpul comunismului nu mai ajunge să fie recenzat de Gramophone. E foarte posibil să nici nu fi fost distribuite în afara României. Abia în 2001, în era CD-ului, o ultimă înregistrare a Capriciului românesc de Enescu de pe un album în care rolul principal îl are Șerban Lupu cu Sonatele pentru vioară nr. 2 și 3 și Impresii din copilărie e cântecul de lebădă al discografiei lui Valentin Gheorghiu care mai atrage atenția publicației britanice:

Pianistul și compozitorul Valentin Gheorghiu (un nume din trecutul Gramophone) se dovedește a fi un colaborator ideal. Abordarea sa subtilă a culorilor, dinamicilor și ritmului reflectă cu perfecțiune rapsodizarea controlată a lui Lupu. (Gramophone, August 2001, pag. 69)