într-o marți, 12 Septembrie, la Sala PalatuluiBritten: Billy BuddPeter Wedd (Căpitanul Vere de pe HMS Indomitable), Ville Rusanen (Billy Budd), Timo Riihonen (John Claggart), Jonathan McGovern (Mr. Redburn), Andrew Foster-Williams (Mr. Flint), Daniel Okulitch (Locotenentul Ratcliffe), Christopher Gillet (Red Whiskers), Mihai Damian (Donald), Matti Turunen (Dansker), Tuomas Miettola (un novice), Charles Rice (prietenul novicelui), Cosmin Ifrim (Squeak), Barnaby Rea (nostrom), Jacob Phillips (prim ofițer), Edward Grint (ofițer secund), Paul Curievici (gabier)Regizor multimedia: Carmen Lidia ViduOrchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”Dirijor: Hannu Lintu
Într-o Sală a Palatului mai mult goală decât plină a avut loc premiera națională a operei Billy Budd, după ce, la ediția din 2019, bienala a prezentat Peter Grimes cu Lise Davidsen în distribuție. În seara asta, în sală erau trei dirijori, toți mari promotori ai muzicii lui Enescu: pe podium, Hannu Lintu (dirijor al unei integrale orchestrale), spectatori – Lawrence Foster (dirijor al unui Œdipe legendar înregistrat la EMI) și Vladimir Jurowski, fostul director artistic al Festivalului Enescu, dirijor al unor mari concerte cu Simfonia nr. 3 și Œdipe, la București și la Londra. Printre non vedete, Corina Șuteu, care a plecat la pauză, probabil nu „s-a resursat” cu opera de data asta.
Seara a avut două părți diferite. Primele două acte ale lui Billy Budd rămân clar în urmă ca dramatism și frumusețe a compoziției față de a doua jumătate (opera are patru acte în total). Dar primul contact cu acest opus de secol XX (compus în 1951) a fost suficient de interesant încât toată lumea să remarce că e o operă de ansamblu, în care toți soliștii (toți bărbați, inclusiv corul) descriu o lume. Una dură, a vieții pe mare, dar care poate fi privită și ca o metaforă a lumii în care își trăia angoasele homosexualul Britten. Hannu Lintu a condus fără probleme o orchestră a Filarmonicii „George Enescu” în care defectele ei au fost folosite în avantaj (stilul destul de dur, suflători în lemne cu timbru de oțet), pentru că amplificau dramaturgia muzicală.
În partea a doua însă, Billy Budd a cucerit, cred, chiar și ultimele rețineri pe care un spectator nou le-ar fi putut avea (chit că melomanii înveterați, pasionați de operă, probabil că ascultau pentru prima dată lucrarea pe viu). Scena atacului vasului francez a fost frisonantă, iar forțele muzicale ale Ateneului au avut febrilitate și nerv. Treptat, Ville Rusanen a ieșit tot mai mult în evidență, deși Timo Riihonen a fost chiar impresionant în rolul tenebrosului John Claggart. Însă Rusanen a rupt suflete în Look!… Through the port comes the moonshine astray, un fel de E lucevan le stelle ca semnificație teatrală, dar cu o orchestrație în care corzile te duceau ușor cu gândul la Mesicku na nebi hlubokém, cântecul lunii din Rusalka lui Dvořák, punctate de un mic flaut care sugera oglindirea luminii în apele mării. Rusanen a amestecat delicatețe, tristețe, dar și virilitate într-o interpretare care nu a lăsat pe nimeni indiferent. În fine, percuția complexă a drumului spre catargul folosit ca spânzurătoare e un ecou parcă și mai rafinat al Pasacagliei din Peter Grimes.
Ideea de proiecții video pentru opere în concert fără nici cea mai mică regie de scenă mi se pare, în continuare, îndoielnică. Totuși, regizoarea Carmen Lidia Vidu a reușit încă o dată să producă mai mult decât o ilustrație vizuală și să devină o parte din poveste. Soluția a fost simplă și foarte eficientă: un fel de roman grafic, cu alură de Corto Maltese, ilustrativă dar adecvată pentru o lucrare în primă audiție. Practic, proiecțiile ei au mărit accesibilitatea acestei frumoase opere, rămânând neintruzive și totuși mereu captivante. Remarcabil.
Neașteptat de interesant corul bărbătesc al Filarmonicii, de obicei estompat în stagiune de efectivul dezechilibrat al vocilor feminine, însă azi cântând destul de inteligibil și punctând sonor atmosfera teatrală. Orchestra, așa cum spuneam mai sus, s-a descurcat bine, nu e prima dată când afirm că aceste opere contemporane în concert sunt cea mai bună opțiune pentru falangele simfonice românești pentru a merita prezența în seria de spectacole Mari orchestre. Cu atât mai rușinos pentru ONB care absentează încă o dată (a câta oară?) din Festival.
Singura dezamăgire a fost absența publicului. E clar o problemă de PR și de marketing pe care nici de data asta Artexim nu reușește s-o rezolve. Festivalul de operă din vară de la ONB face săli pline deși se prezintă multe spectacole proaste de-a dreptul. Bienala Enescu ar putea ușor să stârnească interesul dacă ar găsi soluția comunicării corecte, cu accent pe importanța evenimentului și nu pe staruri, deseori de circumstanță.
Despre Opera 
Numai la operă nu mai avusesem parte de obsesia/moda secolului – propaganda deșănțată lgbt! Și iată că se poate! Nu vă faceți iluzii că a fost greșeală de marketing! Eu cred că lumea a ajuns la saturație cu prozelitismul lgbt, direct sau deghizat în „artă”, și că nu dorește lecții de sexologie în sălile de concert. De aceea am plecat (la pauză, din respect pentru muzicienii buni de pe scenă – mulți alți spectatori au plecat însă de îndată ce s-au lămurit despre ce era vorba!). Păcat de atâtea resurse (umane și materiale) risipite fără noimă! Și ar fi păcat inclusiv să fi declanșat aici o dezbatere pro/anti lgbt. Nu aceasta îmi e intenția (ci doar mi-am vărsat năduful), oricum dăm prea multă importanță chestiunii, ceea ce face din ea un „subiect” pentru care consumăm inutil energia vitală. Sorry!
P. S. Folosirea media ca adjuvant pentru muzica clasică – acesta da!, poate deveni un subiect adevărat de dezbatere! 😊
ApreciazăApreciază
Un comentariu care vine ca nuca in perete, dar care demonstreaza inca o data pudibonderia, ipocrizia si opacitatea mentala a multora din Romania. Sunt convins ca alegerea acestui opus, destul de problematic, nu a fost in sensul „propagandei lgbt” (un termen desantat el insusi). Iar receptarea artei si a mesajului ei nu ar trebui sa fie blocata de propiriile blocaje psihologice. Intotdeauna arta a atcat subiecte dificile si problematice, incomode, si le-a tratat in felurite moduri. Textul de mai sus e echivalentul protestului din scoala americana, in care directoarea a fost destituita pentru ca le-a prezentat la orele de istoria artei statuia lui David, acest lucru fiind interpretat drept pronografie de catre unii parinti. In cazul de fata, ipocrizia e maxima. Opera a fost scrisa acum peste 70 de ani, exista numeroase versiuni inregistrate audio si video, disponibile pe multiple canale, subiectul si textul sunt disponibile pe internet. Oricine facea un minim efort de documentare putea afla cu ce se mananca. Si atunci de unde aceasta revolta? De ce s-a venit la spectacol n primul rand daca subiectul deranjeaza? Tema gay nici macar nu e prezentata clar si explicit in text, e doar un subinteles subtil al acestuia, care poate fi ignorat total intr-o productie scenica. Exista insa opere in care subiectul este central si prezentat fatis, dar nu e locul sa discutam despre ele. Calitatea artei insa e data nu de cea a subiectului, ci de cea a modului in care e tratat.
ApreciazăApreciază
Asta e chiar o inepție. Melville și-a scris nuvela acum ceva timp, nici Britten nu e contemporanul nostru. Marginalizarea a fost mereu subiectul artei, cu sau fără LGBT. Iar aseară chiar că n-am văzut nici un gest de „propagandă”. Deci puteți să vă liniștiți
ApreciazăApreciază
Să tăiați de pe listă și Ceaikovski și Häendel și mai sunt compozitori gay.
Unde mai pui că și cuplul Posa-Don Carlo e cam gayish.
Eu v-am zis. Atenție mare.
V-am permis comentariul numai ca să dau ocazia cititorilor să râdă de enormitățile pe care le scrieți.
ApreciazăApreciază
Cateva consideratii la spectacol
1. Opera are doua versiuni, una in 4 acte, alta in 2, care condenseaza cele 4 acte initiale si le uneste in continuitatea muzicii.
2. Am apreciat cea mai mare parte a vocilor, in primul rand cei doi basi finlandezi, uriasi la propriu si la figurat. Dar am ramas usor dezamagit de prestatiile celor 2 cei mai importanti, Cpt. Vere (o voce usor uzata si aflata la limita in numeroase ocazii) si Billy Budd, cu o voce prea mica si inconsistenta pentru rol si fara fosta dramatica. Referintele lasate – intre altii – de Thomas Hampson, Rod Gilfry (uluitor si vocal si scenic) sau James Imbrailo sunt standarde mult prea inalte.
3. Proiectiile vizuale mi s-au parut puerile in extrem, parca incercau sa prezinte opera unui public de la grupa mica la gradinita. Simpliste, penibile, lipsite de orice urma de imaginatie si de subtilitate, mai mult au deranjat. In aproximativ aceeasi masura ca la alte concerte similare.
4. De data asta, Filarmonica, cu toate defectele ei, a sunat mult mai bine decat alte „mari orchestre” – de ex. Filarmonica din Viena, cu greseli impardonabile in primul concert (la al doilea nu am mai venit), sau cea din Gotteborg, dar nu sunt singurele. Oricum, ramane probleme timpului scurt alocat repetitiilor, mai ales cand sunt opusuri de mari dimensiuni si de dificultate si complexitate foarte ridicate.
5. Opera a fost demult exclusa din Festival, de Holender, cand era director artistic, si nu a mai fost reinclusa. Nu i-am simtit lipsa, programul e oricum mult prea incarcat asa cum este. Totusi, formatiile Operei vor participa la concertul cu St Francois d’Assise (eveniment monumental, dar la care publicul care a fost aseara s-ar putea numi o mare inghesuiala pe langa ce va fi atunci) in data de 20 septembrie.
6. Cu o seara inainte, la Radio s-a prezentat in concert Pelleas si Melisande, cu ansamblul Operei Maghiare din Cluj, dirijat de Lawrence Foster si cu o distributie aproape perfecta. In fata a vreo 50-60 de persoane, unde a lipsit pana si autorul articolului de mai sus. Desigur, era in concurenta cu Beethoven la Ateneu (Concertul 3 de pian cu Till Fellner) si cu Filarmonica din Viena la Sala Palatului. Ultimele 2 au fost date in streaming si au putut fi accesate ulterior (spre deosebire de ziua precedenta unde nu s-a putut acest lucru), dar Pelleas nu a fost nici macar filmat, cel mult a fost inregistrat pentru radio.
ApreciazăApreciază
Interesul pentru producțiile autohtone a fost mereu scăzut. Cea a OMSCJ s-a bucurat de același dezinteres,mai cu seamă că era de fapt o șustă oferită lui Foster, să poată fi decorat. Producție pregătită de alți dirijori, cu prezența octogenarului la final, să-și culeagă laurii. Cu soliști și parte din orchestranți tovarăși și pretini cu nenea. Credeți că OPMSCJ chiar nu avea muzicienii (dirijori, cântăreți, instrumentiști) potriviți pentru acest spectacol?
ApreciazăApreciază
[…] din Festivalul Enescu: Le Grand Macabre (Ligeti), Saint François d’Assise (Messiaen), Billy Budd […]
ApreciazăApreciază
[…] avut ocazia să vedem această operă și la București la Festivalul Enescu, a fost bine, dar pe o scenă de operă, cu decoruri și costume, totul devine mult mai interesant. […]
ApreciazăApreciază