Într-o miercuri, 13 Septembrie, la Sala Palatului
Wagner: Preludiul la Tristan und Isolde
Schumann: Concertul pentru pian în la minor, op. 54
Solist: Yefim Bronfman
Mahler: Simfonia nr. 4 în sol major
Soprană: Louise Alder
Bayerische Staatsorchester
Dirijor: Vladimir Jurowski
și
apoi într-o joi, 14 Septembrie
Poleva: Înmormântarea albă
Berg: Concertul pentru vioară
R. Strauss: Simfonia Alpilor, op. 64
Solistă: Vilde Frang
Bayerische Staatsorchester
Dirijor: Vladimir Jurowski

Două concerte, destul de diferite, la care publicul a reacționat cu o sensibilitate neașteptată.

Fostul director artistic al Festivalului Enescu vreme de trei ediții a provocat un mare interes și Sala Palatului a fost aproape plină miercuri. Însă Concertul pentru pian de Schumann a făcut impresie mai mult prin Yefim Bronfman, pregnant sonor, frazând cu aplomb și cucerind spectatorii. Pe lângă impetuozitatea lui, acompaniamentul lui Jurowski a părut destul de decorativ, în ciuda unei orchestre a Operei din München cu un sunet opulent, neașteptat de bogat pentru o falangă de fosă. În fine, Bronfman a încheiat cu un encore din Beethopin, într-atât de dramatică și electrizantă a fost rendiția studiului de Chopin pe care l-a oferit, furând show-ul.

E drept că Preludiul operei Tristan und Isolde încă sună exotic pentru mulți cei din sală, în mod evident public nou, trădat de aplauzele între părți, aproape omniprezente. Că puriștii se enervează e una și e ridicol. Mai degrabă ar trebui să fie un motiv de bucurie pentru că, în condițiile în care audiențele pentru muzica simfonică sunt în scădere în lume, valul de absenteism începe să atingă și România, luând prin surprindere managerii culturali naționali care nu pot imagina nici o strategie pentru a atrage lumea în sala de concert. Dovadă, audiențele sub așteptări de la această ediție a Festivalului, în care Jurowski se dovedește un catalizator. Lumea nu uită câte a făcut ca director artistic: promovarea inteligentă a muzicii contemporane, promovarea muzicii lui George Enescu prin concertele cu Œdipe și Simfonia nr. 3 de la București, Londra și Berlin.

În partea a doua a serii, Simfonia nr. 4 a lui Mahler a debordat de sunete frumoase. Probabil că aceasta e lucrarea în care influența lui Mahler asupra lui Șostakovici e cea mai evidentă. Însă prima mișcare n-a dezvoltat prea mult discursul muzical, deși direcția lui Jurowski a fost cât se poate de explicită. Treptat, maniera sa a produs un concert care părea să urmeze cumva, peste timp, estetica lui Karajan: un sunet foarte frumos, dar o viziune despre care nu se poate spune că a schimbat viața cuiva din audiență. Ar fi cu totul exagerat dacă aș compara această manieră cu plictiseala din Otello condus de Mehta, însă finalul a arătat de ce Jurowski e un director muzical cu idei, atunci când a oferit un bis la finalul simfoniei, pe cât de neașteptat ca intenție în sine (după Mahler 4?) pe atât de potrivit: Aria din Suita nr. 3 de Bach, cântată într-o manieră romantică, fără nici o aluzie la curentul baroc informat istoric.

Dacă prima seară a fost emoționantă prin mulțimea de oameni care au venit să-l vadă pe cel care a fost simbolul festivalului în ultimii șase ani, relativa placiditate a interpretării, plus prezența în programul de a doua zi a lui Alban Berg prin al său Concert pentru vioară au produs efectul invers: o sală foarte puțin populată care anticipa parcă „memoria unui înger”. Însă cei care nu au venit au ce regreta: a fost poate una dintre serile cele mai spectaculoase și mai frumoase din acest Festival.

Dar mai întâi a fost Înmormântarea albă, a compozitoarei ucrainene Viktoria Poleva, un  preludiu inspirat și modern la Concertul lui Berg. Vilde Frang și Vladimir Jurowski au insuflat lucrării o durere mută de la un capăt la altul și patetismul lor reținut de constrângerile modernismului lui Berg a avut efect.

În zona marilor elanuri personale din muzica lui Mahler stilul sobru al lui Jurowski, în ciuda alurii sale de Franz Liszt modern, n-a declanșat memoria afectivă. În schimb, în categoria, să-i zicem descriptivă, a muzicii din Simfonia Alpilor, această răceală a făcut minuni. În plus, pe podium era însăși orchestra lui Richard Strauss, din cel mai iubit teatru de operă al său, lăsat moștenire simbolică unor Wolfgang Sawallisch sau Carlos Kleiber, doi monștri sacri straussieni. Debutul simfoniei a fost mai mult decât impresionant, a fost de-a dreptul senzorial și aproape vizual, când tubele și alămurile din jurul lor au creat imaginea muntelui, în toată masivitatea sa splendidă și puțin înspăimântătoare în același timp. Apoi totul s-a succedat aproape prea repede, spre survolările asupra pajiștii cu văcuțe sunând din talăngi, a furtunii, pentru a învălui totul în acea orgie de sunete de suflători din toate instrumentele posibile, punctate de percuții strălucitoare. La final, când Jurowski a făcut semn tuturor secțiunilor de suflători să se ridice în picioare pentru a saluta publicul, practic am văzut răsărind o întreagă orchestră în mijlocul unei orchestre și mai mari. Toți excelenți și ireproșabili. Cred că această simfonie va persista multă vreme în memoria celor care au audiat-o joi seara.