într-o vineri, 15 Septembrie, la Ateneul Român
Bach: Missa BWV 232 în si minor
Dorothee Mields (soprana), Margot Oitzinger (soprana), Alex Potter (alto), Guy Cutting (tenor), Peter Kooij (bas)
Collegium Vocale Gent
Dirijor: Philippe Herreweghe

Acum un deceniu, barocul făcea un adevărat festival în Festivalul Enescu, cu nopți de neuitat la Ateneu în seria Concertelor de la miezul nopții. În 2023, barocul a devenit o raritate în bienală, aproape la fel de infrecvent ca în stagiunile ordinare din București.

Concertul ansamblului condus de Philippe Herreweghe a fost unul dintre cele mai bine vândute, încă din primele momente, când organizatorii anunțau sold-out din orice. La Ateneu, cred că peste trei sferturi din public era avizat, iar spectatorii ocazionali s-au găsit într-o minoritate evidentă.

E greu de descris senzația pe care probabil mulți dintre cei prezenți în sală au avut-o când au răsunat primele acorduri din Kyrie. Un sunet atât de diferit de orice se cântă la Sala Palatului încât concertul părea din altă lume, iar noi, cei care-l ascultam, nu puteam fi decât niște privilegiați că asistăm la așa ceva. Apoi, după mult timp, Gloria, despre care marele critic muzical francez André Tubeuf credea că este cea mai frumoasă compoziție scrisă vreodată, a răsărit înălțătoare și plină de umilință, inundând delicat cupola Ateneului. Ce minune a putut produce acest ansamblu, cu 18 coriști și 22 de instrumentiști, adică mai nimic numeric, într-o modestie a efectivelor care te speria vizual, dar te înălța spiritual. Și pentru că am scris deja cuvenitele „umilință” și „modestie”, cât de frumoasă poate fi această absență completă a oricărui orgoliu, când cei cinci soliști erau integrați în cor, cântând din mijlocul acestuia!

O pauză iconoclastă, separând audiția de biserică de cea de sală de concert, în timpul căreia membri ai ansamblului ieșiseră și ei la fumat, n-a reușit decât să crească apetitul tuturor pentru partea a doua. Mai era puțin și se termina prea repede, deși este una dintre cele mai lungi mise, cu Kyrie și Gloria acoperind o oră întreagă.

Deși individualitățile nu au fost un subiect, toată lumea a remarcat vocea extraordinar de frumoasă a lui Alex Potter, un contratenor atât de atașant încât până și aproape insesizabila instabilitate a vocii sale pe o lungă vocaliză din Agnus Dei n-a avut alt efect decât de a emoționa și mai tare. Dorothee Mields și Margot Oitzinger au cântat luminos, inevitabil evocând imaginarul unui Bach ale cărui prime voci pe care-și testa compozițiile nu erau altele decât fiicele lui, iar veteranul Peter Kooij și Guy Cutting au creat o atmosferă superbă în Benedictus. Orchestra, atât de intenționat modestă numeric, a scos la rampă alămurile, în special acel corn de epocă, pe lângă corzile cu texturi delicate, într-o unitate stilistică de negăsit în altă parte, cu atât mai puțin și mai improbabil în viitor în stagiunile românești.

Eu unul am aflat de existența lui Philippe Herreweghe, medic psihiatru cu o vocație evidentă pentru muzică, abia acum vreo două decenii, după ce am citit o recenzie entuziastă a unui disc în revista Diapason. Am ascultat atunci câteva motete de Bach, revelatoare, de o perfecțiune stilistică inegalabilă în dozajul acelui „patetism reținut” de care vorbea George Enescu în relație cu această muzică. Cu alte cuvinte, îl așteptam pe Philippe Herreweghe de multă vreme să fie invitat la Festival și în anul 2023 speranțele mele s-au confirmat pe deplin. Dirijorul belgian a înregistrat Missa în si minor de trei ori până acum (1989, 1998, 2012), de fiecare dată propunând aceeași viziune relaxată dar profundă, mereu mai matură, în diverse aranjamente vocal solistice. Însă, ascultat pe viu, totul capătă o dimensiune în plus, imersivă în primul rând, dar mereu la fel de detașată de orice vanitate a efectului sonor, profund umană, de o intimitate a credinței cum nu găsești la nici un alt specialist în muzica lui Bach.

La final, puțini spectatori au părăsit Ateneul fără să aprecieze momentul special al acestui festival, însă vasta majoritate a celor rămași să împărătășească momentul final al gratitudinii comune au ovaționat și aplaudat la nesfârșit, împiedicând multe minute retragerea de pe scenă a muzicienilor. Apoi, Herreweghe, salutând cupola Ateneului, mirat parcă și el că poate găsi încă ceva care să-l uimească, în ciuda serenității lui, rămâne un moment memorabil și emoționant.