Despre Opera

Le Grand Macabre, premiera națională de la Ateneu


într-o duminică, 17 Septembrie, la Ateneul Român
Ligeti: Le Grand Macabre
(versiune nouă în limba franceză, tradusă de Michel Vittoz și Arnaud Arbet)
Peter Hoare (Piet du Bock), Robin Adams (Nekrotzar), Sophie Pondjiclis (Mescalina), Judith Thielsen (Amando), Marion Tassou (Amanda), Vincent Le Texier (Astradamors), Sarah Aristidou (Chef de la Gepopo / Venus), Andrew Watts (Prince Go-Go), Paul Curievici (Le Ministre Blanc), Charles Rice (Le Ministre Noir)
Corul și Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Dirijor: Arnaud Arbet

Ar fi atât de multe de spus despre această după amiază și despre importanța ei. Dar Festivalul Enescu e atât de febril, încât nu poți decât să te oprești foarte puțin asupra fiecărui eveniment, înainte să se perimeze, pentru că urmează altul și altul, apoi concluziile, apoi amintirile.

Așa cum am spus în mai multe ocazii, Festivalul Enescu are enormul merit, descoperit în timpul directoratului artistic al lui Jurowski în mod special, de a trage România muzicală în sus și de a o alinia cu Europa muzicală, prin operă. O grămadă de titluri esențiale ale muzicii secolului XX au avut premiera națională la Festival și Filarmonica „George Enescu” se poate mândri cu un palmares la care Opera Națională București nici nu poate visa: Wozzeck, Moses und Aron, Billy Budd și acum Le Grand Macabre, o operă compusă în 1978. E clar că a contat acum și centenarul Ligeti.

Un compozitor născut la Târnăveni și educat la Cluj până în 1949, când se stabilește la Budapesta, György Ligeti ar fi putut ușor deveni un membru al Panteonului cultural românesc. Dar Holocaustul i-a răpit aproape toată familia, apoi înfrângerea revoluției anticomuniste din 1956 l-au făcut să devină un cetățean al lumii. Toate aceste drame nu aveau cum să nu lase o urmă în muzica lui. Creația operei Le Grand Macabre la Stockholm, în 1978, urmată de premiera de la Hamburg (unde locuia) și Bologna în 1979, au avut toate mare succes, dar i-au stabilit și subtitlul de Pornopera. Însă personajul numit șeful poliției secrete Gepopo și absurdul omniprezent al miniștrilor Alb și Negru, într-un univers postapocaliptic din a două jumătate a operei, arată și altceva decât insolență artistică, creativitate și umor. E vorba aici și de o traumă a istoriei pe care Ligeti n-o poate evita și pe care o abordează râzând sarcastic. În muzică e ca un fel de Șostakovici, cel din Nasul, mai degrabă decât din Lady Macbeth din districtul Mtensk. În afara ei ar putea fi un fel de Neculai Constantin Munteanu.

Concertul de la Ateneu a arătat prea puțin din toate acestea, dar asta nu i-a scăzut valoarea muzicală, ci doar cea de eveniment. Orchestra Filarmonicii a cântat cu mult aplomb, părând să se simtă foarte confortabil în muzica contemporană. Din nou, la fel ca la Billy Budd, defectele au fost transformate în atuuri. Practic, în afară de Passacaglia aluzivă la Simfonia Eroica, nimic din citatele muzicale din Schubert, Rameau sau Monteverdi nu au fost evidente, probabil și din lipsa repetițiilor. Dar au cântat totuși închegat, cu nerv, apăsat uneori, dar în linia sarcasmului general al lucrării. O surpriză plăcută a fost corul lui Iosif Prunner, cu o dinamică bună (și o dicție ca de obicei, neclară), dar entuziast cum rar l-am auzit.

Le Grand Macabre

Soliștii – o plăcere! Sigur, n-am avut pe scenă o Gepopo precum Barbara Hannigan din celebrul fragment cu Rattle și LSO, probabil cel mai cunoscut moment melomanilor din sală. Dar n-a contat, pentru că a existat un minim de mișcare de scenă, adică mai mult intrări și ieșiri spectaculoase, pe culoarele din public. Excelent Robin Adams (Nekrotzar), ambiguu și nebun în același timp, secondat de toți ceilalți. Imposibil de ignorat și Sarah Aristidou (Chef de la Gepopo / Venus), o subretă de coloratură care a combinat tot ce se putea din muzica de operă, de la Serpina la Lulu, într-un personaj de un grotesc rar întâlnit. Și toți ceilalți, cel puțin buni, încercând din răsputeri să compenseze lipsa unei producții și a subtitrării. În fine, tânărul dirijor Arnaud Arbet a fost sufletul serii, aplaudat de toată lumea, inclusiv de membrii Filarmonicii, adorat efectiv de cor. Și toate astea au fost bine și toate astea înseamnă un mare succes. Unul greu de imaginat că ar fi repetabil, cu toate că unul dintre visele lui Răzvan Dincă la ONB era să facă o producție pentru Le Grand Macabre.

Dar tot prin acest concert se văd limitele viziunii Festivalului Enescu. Pentru că nu e prima dată când opera prezentată la Ateneu nu are subtitrare (e chiar așa de greu să montezi măcar niște display-uri LCD în avanscenele laterale?) și nici producție scenică, măcar și ca jumătate de măsură drept proiecție video. Cu toate că spațiul Ateneului permite o mișcare de scenă inteligentă și o imersivitate dramatică la care nici nu te-ai gândi că se poate dacă n-ai văzut cum a fost exploatat acest potențial de Christian Badea în Parsifal. Există opere care merg foarte bine în concert, chiar și Wozzeck s-ar încadra aici, nu mai vorbesc de Otello care așa se cântă mai nou în Europa. Dar există și operă care e schilodită de concert, tocmai pentru că partea vizuală, oricum ar fi ea, dublează impactul acesteia. Așa e Nasul lui Șostakovici, sau Lulu a lui Berg (la fel de greșit prezentată de Festival în 2021, tot la Ateneu) și la fel este și Le Grand Macabre. E o lipsă de cultură muzicală și dramatică în conducerea Festivalului care lasă să se risipească momente de acest fel într-un „merge și-așa” care uneori devine supărător. Sincer, mă așteptam ca Mihai Constantinescu să dezvolte ideea de operă, inclusiv prin a se consulta cu regizori de operă, tot așa cum mă așteptam de la Cristian Măcelaru să se implice mai mult în calitatea evenimentelor, organizate bine până la capăt, nu să se lase comod pe seama cultului starurilor. Spectrul diminuării operei în Festival există și chiar a fost alimentat de declarația lui Măcelaru la conferința de presă din debutul bienalei, în care a îndemnat teatrele de operă din țară să preia misiunea prezentării în primă audiție a operei contemporane.

În ciuda tuturor acestor critici, a fost un concert greu de uitat. Iar surpriza cea mai frumoasă a venit din partea publicului. Mulți tineri, neașteptat de mulți, care nu s-au speriat de modernitate și au asistat la concert până la sfârșit, au aplaudat sincer și aveau ce aplauda. Există speranță.

6 comentarii

  1. Adevărat superbă și rară ocazie să vezi o creație de tipul acesta la noi. Păcat de golirea sălii pe măsură ce trecea timpul. Așa de entuziasmat eram să o văd pe Aristidou în costumație, cu machiajul absurd pe chip. Căutând opera online ca documentare înainte de eveniment, am dat peste un clip pe YouTube – „Ligeti – Mysteries of the Macabre | Roderick Cox | Sarah Aristidou | WDR Symphony Orchestra” – ce costum, ce joc scenic! Păcat că soliștii nu au avut măcar machiajul de personaj, (m-)ar fi ajutat. Dar ce impresionantă a fost distribuirea instrumentelor și în fosele scărilor de acces din spatele sălii – un fel de wind machine / goarnă de alarmă (ajutor, nu știu cum se numește) si taram-ta-tam-ul de marș și instrumente de suflat. Știu că astfel de lucruri par indecente la Ateneu pentru unii, dar e tare plăcut uneori să simți și toată puterea tuturor instrumentelor deodată, e aproape erotic, nu în sens trupesc. Simțeam cum sunetul e aruncat ca dintr-un tun cu confeti apoi coboară dinspre cupolă jur-împrejur pe fresca monumentală și ne învăluie. Da, muzica de toate felurile pare să aibă în România dublul păcatelor din alte țări cu cultură mai bine stimulată financiar, dar corul dirijorului Prunner a mișcat frumos astăzi. S-a văzut aproape în tot, dar mai ales în intervențiile scurte atat de disciplinate – întrări-ieșiri punct la punct, fără deraieri. Și zâmbeau toți: corul, orchestra, dirijorul – nu zâmbetul de complezență impus de prezența pe scenă, ci bucuria de a face ceea ce făceau care nu avea cum să nu ne impună și nouă publicului o stare de bine. Pentru mine e rar să văd corul adulând dirijorul – aproape ca un entuziasm școlăresc, m-a șocat puțin ieșirea din formalitate si trecerea la familiar, puternic familiar. Poate eu prea naiv, dar mi-a dat o stare de bine, mult bine într-o lume în care e mult, mult rău (vezi toată presa).

    Apreciază

    Răspunde

  3. Experiența mea a fost diferită. Clar, Ligeti nu este unul dintre preferații mei, și până la ediția curentă de Enescu nu am avut vreo experiență live cu muzica lui. În fine, consider că gusturile se educă în timp, drept pentru care expunerea este necesară. Așa că nu-mi pare rău de experiențele avute cu cei de la Orchestra de Cameră Franz Liszt și de la Filarmonica de Stat din Sibiu (deși recunosc că mai degrabă l-am îndurat pe Lingeti în loc să mă bucur de el – excepție făcând bis-ul de Trei Bagatele al lui Pierre-Laurent Aimard).

    Le Grand Macabre, însă, este o altă poveste. Din punctul meu de vedere, a fost furtuna perfectă. Am întâmpinat toate piedicile și opreliștile posibile care se puteau pune între un spectator relativ neavizat și un spectacol de operă modernă.

    În primul rând, n-am avut cum să-mi fac temele înainte de eveniment. Fiind premieră pe țară, n-am avut unde să văd spectacolul live în prealabil. În plus, nu există pe Youtube vreo înregistrare cap-coadă cu acest spectacol pus în scenă ca operă propriu-zisă – numai setup-uri similare cu ce s-a întâmplat la Enescu: soliști, orchestră și atât. Caut și la The Met on-demand – nimic. Ok, zic, ne bazăm pe synopsis-ul citit pe Wikipedia și pe libretul care cu siguranță va fi asigurat de organizatori într-o formă sau alta.

    Libretul a fost, într-adevăr disponibil. Nu printr-o tabelă sau ecrane pentru subtitrări, ci în forma lui fizică. Adică un caiet tipărit cu font de mărime 6 (asta în condițiile în care eu port ochelari de vedere). Nu-i problemă, o sa mă chinui un pic și asta e. Doar că aceeiași oameni care au decis să distribuie librete, s-au gândit că ar fi o idee bună să stingă lumina în timpul desfășurarii spectacolului (!) Măcar la Pelleas et Melisande de la Sala Radio, unde maghiarii de la Cluj au avut același setup, a fost lumină în sală, și în plus, văzusem în prealabil la BOF punerea în scenă a Operei din Budapesta – deci aveam cât-de-cât o imagine de ansamblu asupra a ceea ce se întâmpla de pe scenă.

    Ok, nu mă dau bătut. La marea viteză, scot telefonul (pus pe luminozitate minimă) și caut pe Google un libret. Ghinion, că nu am găsit decât unul bilingv în germană și spaniolă (pe care eu nu le vorbesc). Oamenii de pe scenă cântau în franceză și pe alocuri cred că și în germană, posibil niște pasaje în latină, nu exclud și ceva peruană veche. Eu pierd șirul și mă chinui să-mi dau seama în ce punct al acțiunii am ajuns.

    Una peste alta, actul I trece chinuitor, marea mea realizare fiind că mi-am sincronizat libretul spaniol de pe telefon cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Din muzică, n-am înteles mai nimic întrucât contextul scenografic a lipsit cu desăvârșire, iar vorbele le pricepeam din doi-în-doi și cu întârziere, relaționând vag cu ce îmi aminteam din synopsis-ul citit pe Wikipedia. Morala fiind că amprenta muzicală de pe starea mea de spirit a fost una de anxietate și frustrare.

    Vine pauza. Văd lume care pleacă, dar eu decid să nu mă dau bătut. Rămân și la actul II. Ca de obicei, încep reorganizări de locuri și, întrucât rămăsesem cam singur în lojă, m-am pomenit cu alți vecini (un element critic căruia nu i-am acordat atenția cuvenită). Îmi ocup timpul revizitând synopsis-ul de pe Wikipedia și încercând să conving telefonul să traducă textul spaniol într-o engleză intengibilă (nu reușesc).

    Începe actul II. Asist la primele replici dintre Alb și Negru cu prințul Go-Go și atunci mă lovește primul val – combinația mortală de nespălare cu Dior. Pe scenă, prințului i se face foame. În lojă, pe mine mă doare bila. Am mai rezistat până la apariția lui Gepopo, după care am iesit înfrânt din sală, epuizat fizic și emoțional din cele mai greșite motive.

    În concluzie, pentru mine nu a fost o premieră. Încă o aștept.

    Apreciază

    Răspunde

Lasă un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.