într-o miercuri, 20 Septembrie, la Sala Palatului
Messiaen: Saint François d’Assise
Video design: NIETO
Antoin Herrera-López Kessel (Sfântul Francisc), Elena Tsallagova (Îngerul), Damien Bigourdan (Leprosul), Mathieu Dubroca (Fratele Léon), Safir Behloul (Fratele Massée), Rodolphe Briand (Fratele Elie), Andriy Gnatiuk (Fratele Bernard)
Orchestra și Corul ONB, Corul Radio
Ansamblul LE BALCON
Dirijor: Maxime Pascal

Încă o nouă premieră absolută a unei mari opere de secol XX în România. Judecând după cei vreo 200 de spectatori din sală, cu certitudine mai puțini decât numărau forțele muzicale de pe scenă, reunind ansamblul Le Balcon și corurile Operei și Radioului, pe lângă o bună parte a orchestrei ONB, am putea crede că este un eșec de proporții. În două pauze care separau cele trei părți ale acestui gigantic opus (4 ore și jumătate de muzică) numărul spectatorilor s-a înjumătățit.

Dar pe cât de importantă este inițiativa Festivalului de a prezenta această operă, pe atât de mare este și eșecul de PR și de marketing în a o promova. Creația lui Saint François d’Assise din 1984 de la Palais Garnier (1.800 de locuri) a avut opt reprezentații, toate sold out, fiind a doua lucrare programată după deschiderea sezonului cu Moses und Aron de Schoenberg!

N-am să insist pe muzicologie, ci doar am să spun, dincolo de ce veți găsi pe Wikipedia, că Olivier Messiaen, unul dintre cei mai influenți compozitori contemporani, era un pasionat ornitolog. Păsările ocupau un loc important în gândurile dar și în creația lui muzicală, astfel că o operă despre „sfântul care predica păsărilor” i s-a părut o idee foarte bună, probabil decisivă pentru a se apuca de lucru la Saint François d’Assise, prima și unica sa operă. Lucrul a început la 69 de ani, compoziția a durat 7 ani, începe să semene cu Œdipe-ul lui Enescu, nu găsiți? Un ultim detaliu care mi se pare interesant: Messiaen a studiat inclusiv păsările din regiunea Assisi pentru a le include sunetele în operă.

Revin la Sala Palatului. Patru ore și jumătate de Messiaen au părut un sacrificiu mult prea mare pentru abonații Festivalului și nu pot fi învinuiți. Și eu aș fi mult mai dispus să petrec cinci ore cu Parsifal decât cu Saint François d’Assise. Numai că ocazia de a asculta pe viu opera lui Messiaen s-ar putea să fie unică în viață. Costurile de producție pentru un ansamblu atât de imens sunt prohibitive pentru orice teatru de operă din România, nu mai vorbim de spațiul insuficient oriunde altundeva în afara Sălii Palatului pentru a acomoda peste 100 de instrumentiști și încă cel puțin atâția coriști.

Dacă e să judecăm strict cantitativ, din toată durata lucrării ar putea fi selectată cam o oră de muzică de mare impact dramatic, ceea ce nu-i chiar puțin. În primul rând, simfonia păsărilor din partea a doua, totalizând mai bine de jumătate de oră, de o polifonie mult mai complicată decât au lăsat să pară cei de la Le Balcon. Finalul acestei părți e absolut minunat, iar în scena stigmatelor, impactul sonor e devastator. Însă o altă comparație cu Œdipe mi se pare inevitabilă: scena finală, cea a morții lui François, la fel de dizolvantă, de o tristețe calmă ca la Enescu, desigur, comparația e pur dramatică, nimeni n-a copiat de la nimeni vreo măsură. Dar tocmai prin aceste premiere ale unor opere de secol XX ajungem să apreciem mai bine valoarea singurei opere a lui George Enescu, patronimul Festivalului.

Superbe instrumentele de percuție ale ansamblului Le Balcon, de la omniprezentul xilofon din muzica contemporană, până la xilorimba, vibrafon, glockenspiel, marimba, mașina de vânt și toate celelalte, între care sunetele de muzică electronică păreau naturale și perfect armonizate cu orchestra simfonică. Cred că n-am mai întâlnit așa ceva niciodată. Corurile reunite ale Operei și Radioului și-au făcut datoria, uneori cântând cam tare și mereu cu o dicție aproximativă, dar aș fi nedrept să spun că au deranjat.

Antoin Herrera-López Kessel a cântat de parcă nu mai exista nimic altceva pe lumea asta decât personajul său, cu care s-a identificat până la a emoționa, într-o lucrare care mai degrabă uimește decât mișcă simțurile, hieratică și statică, practic un oratoriu. Rolul este scris pentru un bariton francez tipic, astfel că țesătura înaltă i-a venit cel mai bine vocii sale un pic tenorale. Imaginea sa va rămâne multă vreme pe memoria retinei celor atât de puțini care l-au văzut astă seară. A fost imposibil să n-o remarci pe Elena Tsallagova, excelentă în rolul Îngerului, pe care l-a abordat cu o siguranță care te făcea să aștepți nerăbdător toate intervențiile acestei voci de soprană lirică de bună calitate. De fapt, toți soliștii au fost foarte buni, și tânguitorul Lepros al lui Damien Bigourdan și Mathieu Dubroca, Safir Behloul, Rodolphe Briand sau Andriy Gnatiuk, frații întru credință ai lui François (Léon, Massée, Elie, Bernard), fiecare cu personalitatea lui, însă Kessel și Tsagallova au avut rolurile cele mai atașante, chiar dacă aplauzele și ovațiile meritate le-au primit toți împreună, în mod egal.

Maxime Pascal a coordonat această adevărată armată muzicală fără nici o problemă, cu o dedicație demnă de toată lauda, numai și dacă observai cum schimba volum după volum de partitură de dirijor.

În fine, proiecțiile video. De data asta n-au fost deloc redundante. Chiar dacă simpliste, reduse la afișarea unei mari subtitrări animate cu litere de mână, au ajutat mult la receptarea operei de către un public în care erau foarte puțini cei care o cunoșteau. Păsările desenate pe ecran au fost tot atâtea leit-motive care completau muzica. Însă proiecția foarte simplă, cu o cruce imensă pe care erau desenate câteva puncte însângerate în scena stigmatelor, a fost amănuntul cel mai de efect, echivalând cu un moment de regie autentică. Simplu, chiar simplist, minimalist, dar de o eficiență maximă. Ce mult a lipsit asta în Le Grand Macabre! Ce redundantă pare acum proiecția aglomerată de efecte inutile din Otello!

A fost o seară pe care am așteptat-o. A fost o seară de care mulți melomani s-au temut, în primul rând din cauza lungimii lucrării. Dar a fost o seară care a mai șters un kilometru din distanța culturală față de Europa la care aspirăm.