într-o Duminică, 1 Octombrie 2023, la ONB
Giacomo Puccini: La bohème
Regia: Ionel Pantea
Anita Hartig (Mimì), Irina Baianț (Musetta), Long Long (Rodolfo), Alexandru Constantin (Marcello), Dan Indricău (Schaunard), Leonard Bernad (Colline) , Valentin Vasiliu (Benoît/Alcindoro)
Orchestra și Corul ONB
Dirijor: Jin Wang

Confruntată cu austeritatea bugetară, Opera Națională București n-a mai deschis stagiunea cu o premieră de producție, așa cum obișnuia. Anul acesta a reluat un spectacol de repertoriu și de succes la public, aducând pe scenă o distribuție mai bună decât cea din resursele proprii.

E o stagiune de toamnă în care, în afară de această distribuție, nu e nimic interesant de văzut până la premiera de Œdipe din Decembrie. O stagiune coruptă de șapte spectacole de musical, cu prețuri exorbitante ca să recupereze un cost de producție record, de peste 1,5 milioane €. Practic, cât vreo cinci producții obișnuite la ONB. Și da, sold-out, însă asta nu ajută cu nimic Opera. Ar fi ajutat-o dacă, pe timpul verii, ONB ar fi programat câteva zeci de spectacole cu Fantoma de la Operă. Ar fi fost un gest managerial responsabil. În loc de asta, directorul-dirijor-maestru-de-cor fără repertoriu de operă în buzunarele fracului, a preferat să se afișeze la toate „spectacolele (de varietăți) cu numere improvizate, de calitate discutabilă, atât în privința programului cât și a interpretării” – nimic altceva decât definiția șușanelei (cf. DEX ’09). Pe litoral, la Mamaia, sau alături de cei trei tenori ieșeni, în toate pseudoevenimentele de „diplomație culturală”, Daniel Jinga l-a detronat fără drept de apel pe Tiberiu Soare din poziția de „prinț al varieteului”, cu rezultate notabile: peste 100.000 €, conform ultimei sale declarații de avere.

După scandalul din stagiunea centenară, puțini se așteptau s-o revadă la București pe Anita Hartig. Chiar dacă anii au trecut și rolul lui Mimì este tot mai presat de generațiile noi de soprane, a fost o lecție. Nu se poate apropia nimeni din ansamblul ONB de acest nivel. Da, poate pasajul spre registrul grav s-a acidulat, da, poate mediul e destul de îngust, însă argintul din registrul acut rămâne strălucitor, iar vibrato-ul acela rapid, care, în mod normal, ar fi trebuit să dispară cu timpul, îi dă o prospețime irezistibilă personajului. În aceste condiții, Hartig a fost mai bună ca altădată în a doua parte a operei. Sigur, Si. Mi chiamano Mimì a captivat, ca întotdeauna, iar duetul cu Rodolfo (O soave fanciulla) rămâne la fel de atașant în compania unui tenor de calibrul ei, însă Donde lieta usci a fost, poate ca niciodată, atât de convingător și cred că nimeni n-a putut rămâne indiferent la agonia ei din ultimul act.

Partenerul ei, Long Long, a fost foarte bun. Tenorul chinez tatonează scenele mari: Tamino la Royal Opera House, anul acesta, mare absent de ultimă oră la Glyndebourne în 2022, în La bohème. Fostul câștigător al premiului Grand Prix de l’Opéra în 2016 a făcut figură de star. A fost aproape impecabil tehnic, chiar dacă vocea sa lirică e mai degrabă lejeră, cu un vibrato la fel de rapid ca al Anitei Hartig. A cântat cu dezinvoltură, ratând de puțin Do-ul în acuta din Che gelida manina, însă a recuperat imediat în finalul duetului din primul act, încheiat con brio, în culise. La fel ca partenera sa, în partea a doua a etalat și emoție pe lângă tehnică, emoționant și emoționat și el în Dunque è proprio finita? din al treilea act, deșirant în strigătele din ultimele măsuri ale melodramei.

În „tabăra locală”, cel mai mult mi-a plăcut Leonard Bernad, un Colline realmente credibil și destul de impunător, simpatic mai ales, cu o arie a pelerinei foarte bună. Alexandru Constantin a început bine, dar s-a scufundat în actele doi și trei, acoperit copios uneori de orchestră. Dan Indricău a făcut un Schaunard destul de interesant, iar (uneori prea) truculentul Valentin Vasiliu și-a demonstrat valoarea certă de comprimar în dublul rol Benoît/Alcindoro. Rămâne, la sfârșit, Irina Baianț, de o vulgaritate mai mare decât cere rolul Musettei. Abia în magdalenica rugăciune din final a recuperat puțin  din ceea ce ar fi trebuit să fie în acest rol. Era inevitabil ca această voce de subretă lirică să nu evolueze prea mult, dată fiind cariera intensivă în muzica pop/crossover.

Jin Wang a dirijat cu simțul rubato-ului, realmente o clasă peste dirijorii de care dispune ONB în acest moment, cu multe texturi orchestrale scoase la suprafață revelator. Ce păcat că orchestra, obișnuită să cânte foarte tare, n-a putut fi strunită. E evidentă lipsa de repetiții, cele (probabil) două acordate dirijorului au mers pe ideea: „tare – la prima, mai tare – la generală, cel mai tare – la premieră”. A fost fatal în unele locuri, a fost interesant când nu cânta nimeni pe scenă.

Această distribuție peste medie a subliniat și mai tare sărăcia de buget și de idei a vechii producții a lui Ionel Pantea, realmente jenantă. Începând cu mansarda aceea oribilă care încadrează cele două acte mediane, trecând prin kitsch-ul sărăcăcios al actului de la Café Momus și terminând cu crâșma de la Barrière d’enfer. Bătută în piatră aparentă, ca zidurile caselor de la Balta Doamnei, ale unor țărani cu stare, cultivatori de legume în solar, butaforia aceea e una dintre cele mai greșite.

Putea fi ușor aleasă noua producție de Nozze di Figaro, pentru că Hartig e și o excelentă Susanna, dar ONB se pregătește pentru anul Puccini, un compozitor abuzat la București, despre care cântăreții de operă autohtoni au impresia greșită că „le iese” cel mai bine.

N-a fost un spectacol rău, dar la ONB nu prea mai e nimic de văzut în continuare. Să vedem ce se întâmplă la Filarmonică, unde lucrurile nu încep chiar fericit, cu un concert al lui José Cura, în continuarea celui de mic succes din ultima zi a Festivalului Enescu.