într-o joi, 19 Octombrie, la Ateneul Român
George Enescu: Rapsodia română nr. 1, în la major, op. 11, nr. 1
Serghei Rahmaninov: Concertul nr. 3, în re minor, pentru pian orchestră, op. 30
Antonin Dvořák: Simfonia nr. 7, în re minor, op. 70
Solist: Nelson Goerner
Orchestra Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor: Christian Badea

Primul concert important al stagiunii Filarmonicii George Enescu i-a adus pe scenă pe Christian Badea și pe pianistul argentinian (stabilit în Elveția) Nelson Goerner. Programul – eclectic, interpretarea – excelentă.

Ce mai poate fi spus, în termeni de viziune dirijorală, în Rapsodia lui Enescu? Acum câțiva ani am comentat discografia destul de generoasă a celei mai populare lucrări românești și am comparat apoi orice rendiție a ei în concert cu aceste discuri, inclusiv la Festivalul Enescu de anul acesta (poate un pic prea entuziasmat de simfonismul lui Lahav Shani și plictisit de Cristian Măcelaru). Și totuși, interpretarea lui Christian Badea din seara aceasta nu seamănă cu nimic. Am remarcat în primul rând refuzul manifest de a cădea pe latura folcloric idiomatică (George Georgescu), sau pe cea naționalist grandilocventă (Andreescu). Pentru că Christian Badea preferă să rămână în cadrul profesionist al conducerii muzicale, viziunea sa a fost compactă și atentă la detalii. Un echilibru incredibil al partidelor de instrumente, temperate ferm, cu solouri instrumentale debordante dar conținute în articulația compoziției. Discursul simfonic și cel rapsodic au rămas mereu într-o egalitate perfectă.

Dar destul despre Rapsodie, pentru că momentul cel mai așteptat de public a fost Rah 3, concertul de o dificultate enormă, cu Nelson Goerner în postură de vedetă.  Dincolo de tehnicalitate, orice pianist are de înfruntat reminiscențele audiției unei discografii zdrobitoare, cu Rahmaninov însuși (în două rânduri) stabilind linia clasică a interpretării și cu Horowitz pe cea a temperamentului. Și Goerner a înregistrat Concertul nr. 3 în 2003, cu BBC Philharmonic Orchestra, un disc bine primit de critică dar și comparat nemilos cu istoria. Două decenii mai târziu, Goerner a cântat mai apăsat, parcă totul în forte, dar cu totul impresionant. Tempii negociați cu Badea au fost mai denși, iar acompaniamentul orchestrei ținut sub control fără concesii. Nici o notă greșită (pianistul argentinian pare incapabil de așa ceva), muzicalitate plenară, de o fluență imposibil de ignorat. Și din nou același refuz de a cădea în patosul rusesc, pentru simplul motiv că la acest nivel orice efect de public devine superflu. Cadența din prima parte a fost fulgurantă, variațiunile valsului din Intermezzo (partea a doua) au părut o joacă, de parcă s-ar fi cântat Chopin (mai puțin stilul), iar ultima parte (Alla breve) a provocat orchestra Filarmonicii la un duel muzical excitant. Un encore, aproape inutil după performanța concertistică, Marguerites (din Op.38 de Rahmaninov) a închis prima parte a serii.

După pauză, Simfonia nr. 7 a lui Dvořák a sunat eliberator, după primele măsuri întunecate din Allegro maestoso. Sonoritatea orchestrei a fost iarăși echilibrată remarcabil, de altfel, aceasta este excepția obișnuită, dacă se poate numi așa,  atunci când Christian Badea conduce orchestra Filarmonicii. Toate părțile simfoniei liniile au fost clare, drama și poezia pastorală coexistând firesc în lectura dirijorului. Excelentă partea a treia (Scherzo), picătura de energie adăugată peste cantilena muzicală a fost dozată perfect. Spectatorii concertului de vineri au de ce să se bucure.

Începutul stagiunii de la Ateneu pare o oglindire deformată a debutului Festivalului Enescu (nesurprinzător, având în vedere rolul de consilier artistic/impresar al lui Mihai Constantinescu). După deschiderea fără nici un ecou cu José Cura, a urmat fiasco-ul de public al lui Bebeșelea. Evenimentul simfonic al acestei săptămâni arată, prin comparație, lipsa ideilor artistice ale unei stagiuni care aduce doar nume (deși nu are cum să fie un festin de tip Festivalul Enescu), înșiruite rutinier de la o săptămână la alta.

Abia acum, la al treilea concert, avem o imagine mai clară despre cum ar trebui să arate un eveniment. Cu o sală sold-out de multe zile, cu un program muzical atrăgător, dificil dar și popular, cu un solist de clasă, așa cum e acest Nelson Goerner și cu un dirijor precum Christian Badea, capabil oricând să galvanizeze orchestra, stimulată la rândul ei de ceea ce se întâmplă în fața lor, atât pe scenă cât și în sală. Nu-i ratați.