într- joi, 26 Octombrie, la Ateneul Român

Gabriel Fauré: Recviem, op. 48
Solişti: Oana Șerban (s), Alexandru Chiriac (b)

Camille Saint-Saëns: Simfonia nr. 3, în do minor, op. 78, „cu orgă”
La orgă: Vlad-Constantin Vișenescu

Orchestra și Corul Filarmonicii „George Enescu”

Dirijor: Jean-Claude Casadesus

O surpriză frumoasă, acest concert al veteranului Jean-Claude Casadesus (87 de ani) invitat neașteptat în stagiunea Filarmonicii, cu un program cum nu se poate mai potrivit pentru un dirijor francez important. Din păcate, cu nemeritat de multe locuri goale în sală, voi reveni la final cu acest aspect. Important este că puteți asculta acest program și vineri, mai sunt (multe) bilete.

Concertul

Mai întâi a fost seninul Requiem al lui Fauré, echilibrat cu finețe de dirijorul francez. L-am văzut deseori arătând calm palma diverselor partide de corzi, oprind la timp derapajele spre truculență, îndrumând spre o linie clară și sensibilă discursul muzical. Chiar dacă mult subdimensionat în vocile masculine, corul lui Iosif Ion Prunner a avut dicție (lucru rar) și delicatețea atât de necesară în acest opus. Tenorii au cântat foarte frumos în Requiem aeterna, chiar dacă tot atunci s-a putut observa și cât de puțini sunt. Platoul solistic a fost inegal, cu un Alexandru Chiriac recules și muzical, de o sinceritate emoționantă, însă cu o Oana Șerban în postură inadecvată de vedetă, cu un vibrato larg peste o voce de subretă de la care așteptai altceva. Casadesus a găsit mereu tonul just, al serenității înălțătoare, al onestității față de spiritul lui Fauré.

După pauză, Simfonia cu orgă a lui Saint-Saëns a fost la piece de résistance a programului. Aici, dirijorul francez a mers mai mult pe calea inspirației decât pe cea a exactității, mai ales în ultima parte. Sub aparenta simplitate a Simfoniei nr. 3 se ascunde o adevărată provocare, cu tempi calculați matematic, cu articulații precise, adică exact ceea ce e mai greu de obținut de la orchestra Filarmonicii. Am avut ocazia să ascult această superbă lucrare la câteva săptămâni distanță, pentru că în Festivalul Enescu a fost excelent interpretată de Christian Badea cu Capitole de Toulouse. Casadesus s-a descurcat cum a putut mai bine cu partidele de viori, mereu neclare, fără unison în prima și (mai ales) în ultima parte, dar în ansamblu, experiența sa și-a spus cuvântul și lectura sa a fost nu doar coerentă, ci și plină de energie, dovadă și aplauzele și ovațiile de la final.  De altfel, aproape nonagenarul Casadesus a dat dovadă de o vitalitate uluitoare. Dacă, în cazul lui Herbert Blomstedt, se poate spune că mai mult a inspirat muzicienii de la Gewandhaus, care mai degrabă au cântat pentru el, decât sub direcția lui, Casadesus a controlat cu autoritate întreg discursul muzical al celor de la Filarmonică.

O problemă de adaptare

Publicul de la Ateneu a început să se schimbe: abonații „de douăzeci de ani” s-au împuținat, făcând loc unor spectatori noi, de toate vârstele, mulți dintre ei melomani  veniți să se bucure de o serie de invitați de un nivel clar mai bun decât înainte de pandemie. Promovarea pe care o face instituția, fie că era vorba de Oltea Șerban-Pârâu sau de Mihai Cojocaru, a rămas înțepenită ca o fosilă din cretacic, dovadă multele zeci, dacă nu chiar sute de locuri goale la un asemenea concert.

Jean-Claude Casadesus (se citește Cazadsü) poate că nu se încadrează în mantra obosită a comunicatelor de presă care încep cu „unul dintre cei mai apreciați etc etc”, pentru că nu e așa de cunoscut în România. Sau mai exact nu se încadrează în nombrilismul bucureștean, fiind considerat, poate, un dirijor de provincie franceză. Dar Casadesus  provine ditr-o familie cu generații după generații de artiști, muzicieni, actori, regizori (fratele său, regizor, se află chiar zilele astea tot la București, invitat la FNT). În copilărie, Jean-Claude era ținut în brațe de Pierre Monteux, care-l vedea un viitor dirijor și toată viața a fost un parizian pur-sânge, dar care a preferat să construiască la Lille o orchestră de o certă reputație internațională, cu zeci de discuri înregistrate, cu turnee, cu tot ce înseamnă succesul.

Acum zece zile, Casadesus a fost decorat de președintele Macron cu Legiunea de onoare, o distincție infinit mai importantă decât derizoriul românesc al tinichelelor atârnate de pieptul unui Jinga sau Avakian de către Iohannis pentru nerealizări în artă. Mai mult, Casadesus a acordat recent un interviu ziarului Le Monde, în care vorbea foarte frumos de perspectiva concertului de la București și nimeni de la Ateneu nu s-a obosit să-l traducă. Menționez doar așa, ce e mai recent în reputația dirijorului francez, fără să mai insist pe prezența sa în paginile sau pe coperta unor reviste precum Diapason sau Gramophone.