într-o vineri, 27 Octombrie, la Sala Radio
R.Strauss: Poemul simfonic Don Juan, op. 20
G. Mahler: Lieder eines fahrenden Gesellen
Solist: Liviu Holender – bariton
P.I. Ceaikovski: Simfonia nr. 5 în mi minor, op. 64
Orchestra Națională Radio
Dirijor: Sascha Goetzel

Într-o stagiune cenușie, cu o perpetuă senzație de déjà vu, Orchestra Națională Radio a programat ciclul Cântecelor unui ucenic călător. O bijuterie, replica postmodernă avant la lettre a lui Mahler la Winterreise, cu Liviu Holender protagonist. E drept, prea puțin în economia concertului care n-a adunat decât foarte puțini spectatori, nici jumătate de sală.

În acest peisaj dezolant, seara a început cu poemul simfonic Don Juan destul de zgomotos și fără inspirație cântat de forțele Radioului, în ciuda eforturilor vizibile ale lui Sacha Goetzel de a conduce muzicienii în spiritul lui Richard Strauss. Deși e dirijorul lor preferat, orchestra nu i-a răsplătit eforturile: trombonii și tuba au strivit totul în calea lor și, în general, toate partidele au părut cumva deconectate unele de altele.

Liviu Holender a arătat cam tot ce-i lipsește unui cântăreț de operă localnic. Dincolo de prezența scenică impecabilă, sau de repertoriul ales, a avut generoasa inițiativă de a traduce în limba română versurile lui Mahler, inserându-le în caietul program.  Baritonul a abordat cele patru cântece din perspectiva matură dată de titlul ciclului: o nostalgie reținută, a tânărului care a străbătut drumul decepțiilor în dragoste spre maturitate. Liedul e o artă în sine, în care textul devine crucial, iar succesul unui cântăreț se măsoară, în primul rând, prin felul în care dă sens cuvintelor. Imposibil să nu te gândești la Floarea albastră a lui Eminescu atunci când solistul cântă repetând de două ori „Blümlein blau! Verdorre nicht!” („Floare albastră! Nu te ofili!”), de altfel un laitmotiv romantic german introdus în cultura românească de poetul național. Pentru că primul cântec, Când comoara mea se căsătorește, nu are altă semnificație decât celebrele versuri: „Și te-ai dus, dulce minune,/Ș-a murit iubirea noastră -/Floare-albastră! floare-albastră!…/Totuși este trist în lume!”.

Orchestra a acompaniat delicat vocea în al doilea lied (Mergeam dimineața prin câmpie), care nu este nimic altceva decât un aranjament pentru voce al temei principale din prima parte a Simfoniei nr. 1. Mahler a scris aceste cântece pentru voce gravă, drept urmare sunt cântate de mezzo soprane sau de baritoni, însă mai ales primele două abundă de note înalte, din registrul supra acut al unui bariton. Din discografia pletorică a lucrării, exemplele cele mai la îndemână sunt Dietrich Fischer-Dieskau și Thomas Hampson, care cântă aceste note acute cum nu se poate mai diferit: primul cu mezza voce impostată, celălalt cu falsetto. Și cred că lui Liviu Holender i s-ar potrivi mai bine a doua variantă pentru că, cel puțin în acest stadiu al carierei și al maturității vocii, a sunat destul de tenoral în aceste pasaje.

Revenirea la registrul baritonal s-a produs, evident, în al treilea cântec, tenebrosul Am un cuțit înroșit, practic cel mai reușit redat și de bariton și de orchestră. Și totul parcă s-a terminat prea repede, cu superbul Cei doi ochi albaștri ai iubitei mele, care a punctat bine caracterul funebru, reminsicent tot al primei simfonii.

Am plecat la pauză. După aceste lieduri nu mai mergea nimic, cu atât mai puțin promisiunea  din prima parte a serii în ceea ce privește alămurile, cu atât mai de rău augur în Ceaikovski.

Ce se întâmplă cu Orchestra Națională Radio?

Nimeni nu vorbește despre asta, dar e evident pentru toată lumea (dovadă și audiența scăzută) că ONR a pierdut mult teren în fața Filarmonicii George Enescu de ani buni, mai precis din 2017, când salariile din instituțiile subordonate ministerului culturii s-au dublat, în timp ce la Radio au rămas la fel. Abia anul acesta situația s-a îmbunătățit, grație lui Răzvan Ioan Dincă, dar bugetul pentru stagiune s-a subțiat și mai mult, iar mulțimea de soliști angajați, de o calitate variabilă, dar care trebuie programați toți (ocupând mai mult de un sfert de stagiune), nu ajută.

SRR are un buget enorm, de peste 80 de milioane de euro. Pentru comparație, e mai mult de două treimi din totalul subvențiilor pe care le primesc instituțiile de sub autoritatea ministerului culturii. Cu toate acestea, stagiunile sunt cel mult mediocre, subfinanțarea e evidentă. Asta nu împiedică instituția să afișeze mândră fotografii ale orchestrei în toate rapoartele anuale sau în pliante, accentuând mereu tradiția de lungă durată și momentele de vârf, azi dispărute.

Radio France susține simultan două orchestre simfonice mari, ONF, cea condusă de Cristian Măcelaru, și Orchestre Philharmonique de Radio France, condusă de Mikko Franck. Stagiunile, gândite de o armată de muzicologi, sunt inventive, abundente și generoase cu prețurile biletelor. Prin comparație, ansamblurile Radioului românesc arată mai rău decât o rudă săracă francofonă, arată ca o replică a fotografiilor despre emigranții crizei economice din 1929. Această criză cronică este rezultatul direct al politizării serviciilor publice media, a căror misiune nu mai este promovarea valorilor culturale (din care muzica clasică e partea cea mai importantă, pentru că nu se poate autosusține comercial), ci propaganda politică.

În aceste condiții, cu Orchestrele Radio descărnate, cu o Operă care arată tot mai rău după stagiunea centenară, oferta muzicală a Bucureștiului rămâne foarte slabă, iar Filarmonica George Enescu face doar aparent figură de excelență artistică, pentru că mediocritatea de la Ateneu nu poate fi salvată doar de către artiștii invitați. Iar după eșecul Festivalului Enescu de anul acesta, muzica clasică a capitalei nu arată bine.