într-o joi, 7 Decembrie, la Teatro alla Scala (via RAI1, arte TV, medici TV)
Giuseppe Verdi: Don Carlo
Regia: Lluís Pasqual; decor: Daniel Bianco; costume: Franca Squarciapino; lumini: Pascal Mérat; video: Franc Aleu; coregrafie: Nuria Castejón
Francesco Meli (Don Carlo), Anna Netrebko (Elisabetta di Valois), Michele Pertusi (Filippo II), Luca Salsi (Rodrigo), Jongmin Park (Il Grande Inquisitor, Un frate), Elīna Garanča (Eboli), Elisa Verzier (Tebaldo), Jinxu Xiahou (Il Conte di Lerma), Rosalia Cid (Una voce dal cielo)
Orchestra și Corul Teatro alla Scala
Maestru de cor: Alberto Malazzi
Dirijor: Riccardo Chailly

În atmosfera extraordinară devenită obișnuință în ultimii 72 de ani, de 7 decembrie, adică de Sant’Ambrogio, patronul spiritual al orașului Milano, Teatro alla Scala a deschis stagiunea pentru a opta oară cu Don Carlo.

Contextul a devenit mai important decât spectacolul…

…mai ales din 1968, când piața din fața teatrului s-a umplut de protestatari care denunță opulența unui asemenea eveniment, în contrast cu sărăcia clasei muncitoare, aruncând cu ouă în spectatori.  Însă anul acesta, miza a fost diferită.

De-a lungul timpului, președinții Italiei au participat frecvent la premiera de gală a stagiunii, dar acum Sergio Matarella a lipsit, invocând prezența lui recentă la un concert al orchestrei de la Scala, în turneu la Dubai. În locul său a onorat evenimentul al doilea om în stat, Ignazio La Russa, președintele Senatului, un politician de orientare neo-fascistă, despre care se spune că are în casă un bust al lui Mussolini. Situația a devenit și mai tensionată când Liliana Segre, o supraviețuitoare a Holocaustului, a dorit să vină și ea la spectacol. Liliana Segre este senator pe viață, o onoare de care se bucură doar cinci italieni, acordată pentru merite deosebite în diverse domenii. Segre și La Russa au stat în aceeași lojă regală (neofascistul în rândul al doilea) și atmosfera părea să se calmeze. Dar asta nu a împiedicat vocea poporului să se audă din sală, când, după ce Riccardo Chailly a dirijat Fratelli d’Italia, imnul național, cineva a strigat: „Viva Italia antifascista!”. Superb.

În plan artistic, contextul a fost la același nivel. O idee simplă dar eficientă a deschis ultimele trei stagiuni cu câte o operă dintr-o imaginară „Trilogie a puterii”: Macbeth (2021), Boris Godunov (2022), iar acum, cea mai celebră dintre toate, Don Carlo. Chailly a ales versiunea în patru acte, „Milano”, o alegere logică. Verdi a compus Don Carlo pentru Opera din Paris, cu un libret în limba franceză și, respectând tradiția franceză a operei, în cinci acte. Premiera italiană s-a făcut chiar la Milano, dar cu multe tăieturi, cea mai importantă fiind eliminarea primului act (Fontainebleau). Ca să sporească festivitatea evenimentului, directorul Operei, Dominique Mayer, a anunțat publicul că tradiția operei italiene fusese inclusă, cu o zi înainte, în patrimoniul imaterial UNESCO.

Dopo la musica

Dar să trecem la spectacolul în sine. Publicul de la Teatro all Scala e destul de conservator și foarte critic, așa că regia spectacolelor de operă a fost mereu o problemă sensibilă. Respectul pentru Visconti, Zeffirelli sau Strehler este atât de mare, încât modernismul unui Cerniakov, de exemplu, e foarte contestat. Iar când vine vorba de Don Carlo nu se poate glumi. Regizorul ales a fost catalanul Lluis Pasqual, om de teatru, cu mai multe producții realizate la Grand Teatro de Liceu din Barcelona, în special Mozart, dar și zarzuele.

Pasqual a ales calea cea mai „cuminte” a unei viziuni clasic-simbolice, cu totul neprovocatoare. Costumele de epocă au constrastat bine cu un decor simplist, dominat de un mare cilindru central, reprezentând un turn care simboliza puterea. Pe parcurs, acest cilindru se desfăcea pentru a sugera diversele locuri în care se petrece acțiunea (Saint Yuste, Escurial, Valladolid). Mișcarea de scenă a fost însă minimală, un concert în costume plictisitor din punct de vedere teatral și punând presiune și mai mare pe muzică pentru a compensa monotonia. Nu e de mirare că întreaga echipă de producție a fost huiduită copios când a fost chemată la rampă.

Distribuția a fost manifest stelară, dar numai pe hârtie. Practic despre nici unul dintre protagoniști nu s-ar putea spune că ar excela în Verdi. Vedeta serii ar fi trebuit să fie Anna Netrebko și a fost ovaționată pe măsura faimei, cele câteva obiecții de la loggione fiind aproape inaudibile. Netrebko a cântat în felul ei, ignorând fără jenă stilul verdian, cu o dicție care nu va scăpa niciodată de idiomul rusesc. Dar, în același timp, greu de găsit o voce mai somptuoasă, atât de consistentă și de egală în toate registrele. A traversat toate scenele care-i reveneau cu aceeași indiferență, ca să termine totuși foarte frumos ultimul act, în care muzica îi venea foarte bine pe voce.

Don Carlo a fost Francesco Meli, un tenor liric cu un timbru destul de sec, ceea ce l-a provocat mereu să abordeze roluri tot mai dramatice, în care limitele îi sunt puse la încercare. În Don Carlo a suferit deseori în registrul acut, încercând să escamoteze dificultățile printr-un falsetto folosit totuși cu inteligență. Momentul cel mai greu, scena autodafe-ului, l-a întins bine de tot și a ieșit destul de șifonat din confruntarea cu notele înalte.

Apoi vine rândul lui Luca Salsi, perceput exagerat drept un fel de continuator al tradiției marilor baritoni verdieni de la Scala (Bastianini, Cappuccilli, Bruson, Nucci). În realitate, Salsi nu are nimic din generozitatea vocală necesară nici lui Germont, nici Contelui de Luna și nici chiar Marchizului Rodrigo de Posa, un rol de bariton considerat totuși ceva mai ușor. Salsi a făcut din acest idealist, „strano sognator” cum îl numește Filip al II-lea, un fel de Jago din Otello, cât se poate de neadecvat. Duetul cu Don Carlo din actul de la Saint Yuste a fost foarte slab, iar prim-planurile camerelor TV îl surprind rânjind în scena autodafe-ului, de parcă dizgrația în care cade prințul Don Carlo ar fi fost plănuită de el. I-a ieșit mult mai bine scena morții lui Rodrigo, departe de iluștrii săi predecesori, suficient însă ca impresia lăsată să fie exagerat de bună.

Michele Pertusi n-a fost în formă. Un bas rutinat în belcanto, fără materialul vocal al unui Ghiaurov, de exemplu, însă a compensat mereu printr-o interpretare nuanțată, sensibilă, interiorizată (ceea ce e important în cazul lui Filip al II-lea). Pe 7 decembrie problemele sale vocale au fost clar cauzate de o indispoziție, o răceală. Chiar și microfoanele au captat momentele în care-și dregea vocea sau tușea. De partea cealaltă, Marele Inchizitor n-a speriat pe nimeni. Jongmin Park are o voce de bas foarte frumoasă și o siguranță surprinzătoare, însă pentru rolul Inchizitorului e nevoie de mai mult de atât, iar el a făcut o figură de ursuleț de pluș, nu de cel mai puternic om din imperiu.

Cel mai bine a fost Elīna Garanča, o obișnuită a rolului lui Eboli, în toate variantele posibile ale operei, fie în limba italiană, fie în franceză. N-a ratat nimic, deși a cântat cu aceeași detașare rece cu care o face de obicei. Anii au mai trecut și peste vocea ei, astfel că a fost uneori silită să forțeze, dar, de departe, a fost cea mai sigură de pe scenă.

În fine, orchestra și corul au fost la nivelul obișnuit de la Teatro alla Scala, adică foarte înalt. Aparent, în atmosfera evenimentului, cu greu i s-ar putea reproșa ceva lui Riccardo Chailly. Însă directorul muzical al Teatro alla Scala s-a cantonat într-o viziune fără riscuri, dirijând pătrat, rutinier și, în ultimă instanță, plictisitor. Această prudență l-a costat, fiind huiduit vehement la final.

Din păcate, în România spectacolul nu poate fi văzut deocamdată decât pe medici.tv, unde este necesară plata unui abonament. Arte.tv și RaiPlay au georestricționat transmisiunile în direct la Franța, Germania și Italia, însă canalul cultural francez va face disponibilă înregistrarea începând cu 16 Decembrie.