6 Martie 2024, transmisiune TV a spectacolului din 18 Ianuarie 2024
Opera Națională București
Giuseppe Verdi: La traviata
Regia: Paul Curran; scenografia: Gary McCann; lighting design: Paul Hakenmueller
Elena Moșuc (Violetta Valéry); Alin Stoica (Alfredo), Iordache Basalic (Germont), Cristina Eremia (Annina), Ciprian Pahonea (Gastone), Sidonia Nica (Flora), Dan Indricău (Baronul), Daniel Filipescu (Marchizul), Iustinian Zetea (Doctorul), Iustinian Zetea (Giuseppe), Narcis Brebeanu (Comisionarul / Servitorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București
Dirijor: Ciprian Teodorașcu
Un fel de premieră mediatică
ONB a evitat de-a lungul anilor să transmită spectacole prin intermediul televiziunii. Cei de acolo știu ce știu: chiar dacă un spectacol filmat e un instrument de PR foarte bun, te și expui la critică. Soluția a fost difuzarea târziu, în noapte, a unor înregistrări (Norma, Lohengrin de exemplu), dar acum TVR a lăsat pe YouTube un spectacol cu La traviata care poate fi vizionat în regim de streaming.
Producția lui Paul Curran împlinește un deceniu chiar în această stagiune. Este o montare foarte importantă a ONB din mai multe motive: odată pentru că e prima punere în scenă serioasă a unui regizor „străin” și „de anvergură”, regizorul Paul Curran fiind o prezență obișnuită în toate teatrele mari, Covent Garden și Metropolitan Opera y compris. În același timp, premiera din 2014 a dat startul unei noi tendințe în regia de operă din România. Până atunci, reprezentările de muzeu ale titlurilor de repertoriu făceau legea pe scenele naționale și erau un domeniu aproape exclusiv al unui mic grup conservator de regizori români. Excepția de la regulă a fost Opera Iași, care programase Les Indes galantes și Troienele regizate de Andrei Șerban în 2012, urmate în 2014 de Lucia di Lammermoor, montări validate internațional la Opera Bastille și Palais Garnier.
La București au urmat Falstaff și Fidelio în regia regretatului Graham Vick (între timp casate cu satisfacție de directorii ONB), după ce Stephen Barlow deschisese drumul cu Rigoletto, apoi Œdipe (casat și acesta) al Valentinei Carrasco, membră a grupului La Fura dels Baus. ONB părea că se aliniază mărilor curente regizorale europene. A urmat apoi regresul cu italienii „naturalizați” la noi, autori ai unor producții nefrecventabile (Tosca, Samson et Dalila, Il trovatore, Turandot, Les contes d’Hoffmann) și lucrurile au revenit hotărât la mediocritatea obișnuită.
În ciuda tuturor dezbaterilor, casărilor, restaurațiilor etc. Traviata lui Paul Curran a împăcat cumva pe toată lumea. E o punere în scenă frumoasă, clasică în mare parte, dar și modernă prin plasarea acțiunii în Parisul anilor ’50 ai secolului XX, ultima perioadă când un scandal sexual mai putea fi relevant. Ar fi redundant să analizez aici producția, atâta vreme cât filmarea ei este disponibilă. Amintesc doar linia dramaturgic-scenografică generală, aceea a fundalului construit din panouri ispirate din arhitectura Art Nouveau a Bucureștiului, care se împuținează de la un tablou la altul (la fel și candelabrele), pentru a pune în perspectivă drumul inexorabil spre moarte al Violettei Valéry.
Să mai amintesc și confirmarea valorii acestei montări prin amănuntul că, în 2015, producția a fost închiriată Operei din Philadelphia și a găzduit debutul în rolul Violettei Valéry a sopranei Lisette Oropesa. Există chiar și o filmare a unui spectacol din acea serie de cinci reprezentații americane. Comparând-o cu înregistrarea de la TVR Cultural, am observat și uzura decorurilor, inevitabilă într-un deceniu.
Și totuși, prima la musica
La premiera din 2014, rolul principal a revenit Aureliei Florian, care a avut mare succes și continuarea logică ar fi fost ca producția lui Paul Curran să fie un adevărat vehicul pentru soprane cât mai bune, sau, cel puțin, cât mai promițătoare. N-a prea fost cazul: în afară de o Sumi Jo aflată mult dincolo de zenitul carierei sau de o Cristina Păsăroiu, rolul titular a revenit sopranelor din ansamblu, multe dintre spectacole fiind foarte slabe. Daniel Jinga a încercat, așa cum e obiceiul pământean, „să dea lovitura” invitând-o la ONB pe Elena Moșuc, într-un soi de spectacol unic, de gală.
Dar anii au trecut nemiloși peste Elena Moșuc, din a cărei voce a supraviețuit intact numai registrul supra acut. Astfel, dirijorul Ciprian Teodorașcu a fost forțat la niște tempi letargici pentru a acomoda orchestra cu precauțiile tehnice ale sopranei. Bilanțul e dureros: intonații dubioase pe parcursul primului act, cântat ca o matroană, cu un Brindisi ratat, dar finalizat cu o notă stratosferică, acrobatică și nescrisă în partitură, pentru impresionarea publicului. Apoi marea scenă a Violettei (E strano/Sempre libera) lipsită de palpitația necesară, pentru a permite respectarea filologică a vocalizelor din coloratura ariei, a fost plată. Actul al doilea a continuat în aceeași manieră, cu vizibile eforturi în Amami Alfredo. Însă anvergura sopranei care a cântat rolul și la Teatro alla Scala rămâne prezentă, inclusiv prin trucurile tehnice prin care a reușit să ascundă în bună parte un vibrato tot mai larg, cauzat de vârstă.
Dar mai departe, camera de filmat e nemiloasă, exhibând un cor vizibil îmbătrânit, rutinier în cel mai rău sens al cuvântului, deși genericul transmisiunii anunța pedant doi „maeștri de cor”, respectiv directorul general Daniel Jinga și Adrian Ionescu, înlocuitorul său pe perioada mandatului.
Dar dacă singurul tenor pe care ONB îl poate propune pentru rolul lui Alfredo e Alin Stoica, atunci problemele acestui ansamblu sunt cronice. Nu am să comentez proporțiile fizice ale tenorului, deși el se folosește de acest aspect pentru a se promova, forțând o comparație foarte deplasată cu Luciano Pavarotti. Acum un deceniu, Alin Stoica era unul dintre tenorii promițători ai generației sale. Rolul lui Alfredo era o plimbare prin parc pentru el și toată lumea aștepta să-l aplaude în roluri mai dramatice (Turridu, de exemplu). Azi, din punct de vedere vocal, e o umbră a lui însuși. Vocea s-a uscat și pare să se dezintegreze la orice forte, la fel de intempestiv precum i se descheie accidental nasturii de la cămașă. Suflul e scurt, Brindisi-ul a fost sacadat până la comic, la fel și duetul din finalul operei, iar cabaletta din actul II (O mio rimorso) a însemnat doar o cursă pentru supraviețuire. Practic, Stoica a părut apoplectic pe tot parcursul spectacolului, vizibil incomodat și de muzica lui Verdi și de regia lui Curran.
Italienii au o vorbă: scuola di muggito, care se potrivește foarte bine prestației lui Iordache Basalic, un Germont decorativ și funcțional, fără nici o urmă din generozitatea vocală atât de necesară unui bariton verdian. Inutil să insist. Ascultați-l pe George Petean.
În fine, comprimarii. Atinși și ei de rutină, au livrat în nota obișnuită: o Flora Bervoix vulgară, un baron Douphol truculent și cum nu se poate mai provincial, un docteur Grenvil bonom și pe alocuri sinistru, o Anina adecvată (ale cărei priviri spuneau mai mult decât cuvintele) ș.a.m.d.
Un spectacol oglindă al stadiului artistic actual al celei mai bogate instituții culturale din România, cu o subvenție care a ajuns, încet, încet, la 20 milioane de euro anual. O instituție care are nevoie de forceps pentru premiere de producții (vezi Œdipe amânat din Octombrie 2023 până în Ianuarie 2024, La clemenza di Tito promisă și nerealizată), capabilă doar să importe spectacole (Le nozze di Fiagaro, Festivalul Operei), dar care ține morțiș să impună părerea că trăiește o epocă nouă și prosperă. La fel ca ochiada sopranei de la finalul actului I: „V-am păcălit și de data asta”.
Înregistrarea spectacolului, aici:
Despre Opera 
De obicei nu ascult niciodată înregistrările Operei din București. De data asta am ales din curiozitate să aud măcar ariile principale. Și ce aud? „O mio rimorso” cu primele cuvinte bâlbâite. Cred că nici el nu știe ce a cântat acolo. Inacceptabil!
ApreciazăApreciază
În sfârsit ati reusit sa elaborati o cronica de spectacol in termeni cat de cat civilizati,pentru că tot ceea ce am citit până acum ar fi trebuit sa aiba ca urmări mai multe procese intentate pentru limbajul nepermis de jignitor pe care îl folositi la adresa artistilor.Nimic nu va dă dreptul sa jigniti un artist,indiferent de prestatia lui scenică!Aproape tot ce am citit,iesit din condeiul dvs.,referitor la spectacolul de operă,ca fenomen artistic,escaladează limitele(nescrise)de bun simț care se impun unui intelectual care emite judecăti de valoare in spatiul public!Imi pare foarte rău că Elena Mosuc si Alin Stoica chiar v-au ridicat o minge la plasă printr-un spectacol mai putin decăt mediocru,până la sfârsitul căruia te cuprindea treptat o tristete iremediabilă,vorba poetului.Adevarul se poate spune in foarte multe feluri,iar modalitatea pe care o alegeti pentru a-l oferi vă reprezintă,vă defineste ca om de cultură (sau nu),va caracterizează.E un fel de autoportret cu care defilati si vă creati o imagine,alaturi de care ,etalarea cunostintelor dvs.despre operă păleste.
Dacă se întâmplă sa vad spectacolul,am propria opinie,iar dacă nu,pun sub semnul întrebării tot ceea ce citesc,cu atât mai mult,cu cât agresivitatea limbajului diminuează orice fel de argumentatie.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru comentariu. Nu aveți dreptate în ceea ce privește limbajul meu. Cel mai probabil sunteți obișnuită cu stilul criticilor români care nu critică nimic.
Revistele de specialitate din țările cu tradiție în Operă critică foarte dur atunci când e cazul. Vă dau un exemplu din Diapason, o revistă franțuzească etalon pentru presa muzicală:
(Jean-Louis Dutronc, Diapason, nr. 386, octombrie 1992, pag 192)
E o cronică a discului cu Otello în care cânta Corneliu Murgu.
Giuseppe Verdi, Otello
Corneliu Murgu (Otello), Maria Guleghina (Desdemona), Renato Bruson (Iago), Maurizio Saltarin (Cassio), Gisella Pasino (Emilia), Michele Pertusi (Lodovico), Petits Chanteurs de Tokyo, Choeur Fujiwara, Orchestra Filarmonică din Tokyo, Gustav Kuhn
ApreciazăApreciază
Am sa incerc un rezumat al criticii de opera din Romania ultimilor 30 de ani (minus A. Patrascu): „Tot ce fac si cum canta *ai nostri* este absolut sublim…. problema este cu strainii si productiile moderne care sunt o oroare. Afara cu ei!”
Faptul ca A. Patrascu pune in fata operei de la noi o mare oglinda in HD, care nu ascunde si nu menajeaza nimic este un serviciu de enorma utilitate publica care mie personal imi salveaza bani si timp pretios din viata pe care altfel i-as pierde la niste reprezentatii jalnice care m-ar enerva ingrozitor! Senzatia mea e ca ‘artistii’ de la noi au o profunda nepasare, ca sa nu-i spun dispret, fata de public si chiar meseria lor. E prea multa bataie de joc pe scena si in fosa, si asta pe salarii full time mult peste medie.
ApreciazăApreciază
Ah, nici măcar plata biletului?…
ApreciazăApreciază
Multumesc de cronica! 5 minute de citit mi-au salvat 3 ore din viata de vazut un spectacol ratat. Pe Mosuc am vazut-o la ONB in productia veche, cea cu blana de urs, in care a fost absolut senzationala. Sa fi fost acum 10-15 ani? Din pacate nu-mi vine in minte niciun star de opera care sa se fi retras elegant la timp.
ApreciazăApreciază
Interesant.
După 48 de ore de la publicare, articolul a strâns aproape 4.000 de vizite.
Stream-ul YouTube al Traviatei@ONB@TVRCultural, publicat cu o zi mai devreme, are 1.300 de vizualizări.
A fost un sigur spectacol cu această distribuție la ONB, anunțat triumfător ca sold-out, deci încă vreo 900 de spectatori (din care vreo sută invitați).
Mă întreb câți telespectatori au urmărit transmisiunea TVR? În general, audiențele TVR Cultural sunt anemice.
Oare ce spun aceste cifre?
ApreciazăApreciază
Spun ca ar trebui sa-ti faci cont patreon unde sa contribuim noi astia salvati de la aceste orori la care tu te oferi cobai. 🙂
PS. vizualizarile youtube se contorizeaza de la cateva minute in sus, nu mai stiu exact. Adica ii includ si pe cei care au intrat sa asculte doar brindisi si au inchis dupa cateva zeci de secunde de groaza.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Citesc cu interes cronicile dvs care de obicei sunt inserate cu elemente pertinente. Observațiile pe care le- ați făcut vis -a -vis de media de vârsta a corului denota o gerontofobie evidenta ținând cont ca doar o cincime din ansamblul aflat pe scenă avea peste 47 de ani. Vârsta nu este un criteriu de evaluare a performantelor în general, criteriu aplicat inclusiv în arta. Dupa părerea dvs, cam care este vârsta pana la care este permis cantatul în cor?Tinand cont ca a fost o interpretare în direct ,fără amplificare și fără sonorizare asistata ,sunetul colectiv l-am perceput ca fiind omogen. În niciun caz nu as putea spune despre cor ca a fost rutinier sau static ținând cont ca una din intervențiile din înregistrare a fost „Noi siamo zingarelle” unde energia de pe scena este intensa datorita inspirației regizorale dar și partiturii.
ApreciazăApreciază
Problema bătrâneții la ONB e sistemică. Nu e vorba de gerontofobie, îmi pare rău dacă atât s-a înțeles. Dar este clar că ONB nu vine cu nimic proaspăt, anii tot trec peste aceiași oameni care au tot mai puțină voce. De altfel, Daniel Jinga a recunoscut asta la proba orală a concursului, cerând fără jenă ca artiștii care nu mai pot cânta să fie menținuți în continuare și plătiți la fel din „respect pentru ce au făcut până acum”.
„Omogenitatea” corului e o scuză. În realitate, sunt rarisime momentele când se mai distinge în corul ONB vreo textură, sopranele sună la fel ca mezzosopranele, iar tenorii la fel ca baritonii și bașii. E un cor pe două voci: bărbați și femei. Îmi pare rău, dar de când Stelian Olaru a plecat dintre noi, corul ONB e în picaj, chiar dacă se laudă cu doi maeștri de cor.
E nevoie de o schimbare la cor pentru că, împreună cu orchestra acestea sunt ansamblurile care dau calitate unei companii de operă, soliștii pot fi și invitați. În primul rând ar fi bine ca spectatorii să-și dea seama din primele 5 secunde în ce limbă cântă corul. Din păcate, dicția e la pământ. Toate consoanele sunt înmuiate și înghițite, se mai înțelege câte un cuvânt exotic ici și colo, gen „Brabant” în Lohengrin, dar cam atât.
Apoi dinamica e praf: totul e de la mezzoforte în sus, pentru că acest cor nu are nici o idee despre piano. Consecința este că toți soliștii sunt acoperiți de cor în mod frecvent și sunetul scenei e bubuitor chiar și cad nu e cazul deloc.
Să mai continui?
ApreciazăApreciază
Va mulțumesc pentru răspuns dar tind sa nu fiu de acord întrutotul cu dvs.V-as mai întreba o data care credeți ca este vârsta maxima pana la care poți canta în cor?Fiecare partida a primit o infuzie de tinerețe doar ca pentru a forma un corist bun care sa asimileze repertoriul și sa aibă siguranță la atac trec câțiva ani, nu uitați ca totul se canta din memorie.Din lipsa de fonduri s-a renunțat la colaboratori ceea ce este o defavoare adusa tinerilor care se formau pe scenă.si în care s-a investit o perioada. La cor nu exista grupa de munca deci vârsta de pensionare este cea obișnuință.Momentan suntem un ansamblu de repertoriu.Într-adevăr exista tendința de a nu se mai face contracte nedeterminate la cor ,orchestra sau balet ,lucru care facilitează transformarea lor in ansambluri de proiect,din păcate dar asta este o alta discuție !
Cu siguranță că sunt momente scurte în care dictia poate lasă de dorit insa dinamica corului nu o depășește pe cea a orchestrei pe înregistrare iar soliștii se disting vocal pe părțile comune. Da, într-adevăr ar fi multe de discutat dar …
Maestrul Olaru Stelian nu va putea fi înlocuit! Corul era copilul lui !
ApreciazăApreciază
Scuzele și explicațiile de la ONB se pot strânge în două volume foarte groase, toate cu aceeași concluzie, ca la stat: eu vă înțeleg, da’ nu se poate face nimic.
Eu nu zic să fie concediați cei în vârstă, sunt opere unde își au locul foarte bine, acolo unde corul reprezintă un eșantion social complet, cum ar fi Nabucco, Turandot, Boema. Dar în Traviata vorbim despre niște petreceri, la limita orgiei, în casele unor prostituate de lux, cred că o pondere mai mică (nu zero) a persoanelor în vârstă ar da mai multă credibilitate teatrală. Mai ales când se filmează pentru TV și toate convențiile teatrale sunt exagerate până la absurd de camera de filmat.
ApreciazăApreciază
Nu am fost la spectacol si nu doresc sa vad inregistrarea, stiind problemele vocale ale divei, care au facut-o din ce in ce mai greu de ascultat in ultimii 10 ani. Nici restul nu au ceva cat de cat apetisant; Alin Stoica a reusit sa creasca doar fizic, nu si vocal (NB nu am nimic cu cantaretii oversize cat timp nu le afecteaza negativ vocea si interpretarea), iar Basalic a devenit tot mai insipid vocal si scenic. As vrea insa sa punctez altceva, legat de cor si de orchestra, dar si de productie in sine. Incep cu ultima, ea a urmat acelasi proces de degradare scenografica si regizorala ca toate celelalte, nefiind nimeni in institutie in pozitia de a pastra prospetimea decorurilor, costumelor si miscarii. Corul si orchestra s-au degradat in timp si ele tot dintr-un motiv similar – lipsa unei conduceri adecvate. Ansamblurile sunt formate, modelate si intretinute de dirijori de inalta calitate, care inteleg muzica, stiu ce vor de la ea, stiu sa ceara si sa obtina. In Romania e o lipsa cronica la acest capitol, toate formatiile muzicale sunt in suferinte mai mari sau mai mici, dar acolo unde cineva a inceput sa lucreze la acest capitol se vad diferentele. Nu atat membrii ansamblurilor sunt problema principala (desi si acolo se mai poate umbla), cat conducerea lor. In toate teatrele si salile de concert din lume, concertele si spectacolele valoroase au in spate dirijori de mare talent; cand dirijorii dau rateuri, oricat de buni ar fi restul, spectacolul nu iese. La ONB, directorul se vede si dirijor si nu vrea sa lase nici corul din mana, sansele sa vedem baghete maiastre sunt foarte mici. Iar atunci cand vin, nu sunt solisti de calitate, ca in ansamblu nu prea a mai ramas mare lucru de oarece interes. Insa cu o floare nu se face primavara – e nevoie permanent de cineva priceput care sa gestioneze ambele compartimente de ansamblu si spectacolele in general, altfel nu prea se poate repara in 2-3 repetitii ce s-a stricat in zeci de ani.
ApreciazăApreciază