În lipsa unei idei mai bune, lumea operatică comemorează anul acesta 100 de ani de la moartea lui Giacomo Puccini. După Turandot, episodul al doilea este dedicat Floriei Tosca.

Oferta Națională

Un mic inventar al producțiilor companiilor de operă finanțate de ministerul culturii ne arată un peisaj conformist și utilitar. După o pauză de vreo cinci ani în care ONB a scos Tosca din repertoriu, producția lui Mario de Carlo este, de departe, unul dintre cele mai urâte eșecuri vizuale imaginabile. Nici măcar invitarea unor soliști valoroși nu poate salva kitschul plenar al decorurilor sau regia de scenă robotică (cronica premierei, aici: Habemus Tosca). Timișoara (din 2007) și Iași (din 2011) au producții ultraconvenționale imaginate de același regizor bulgar, Ognian Draganoff. Clujul operează decorurile create de pictorul Andrei Șchiopu acum zeci de ani, încercând să le anime cu noi mișcări de scenă. La toate acestea se adaugă criza de tenori și soprane spinto, care condamnă publicul să îndure, în loc să audieze, voci precum ale lui Daniel Magdal sau Alin Stoica. Pe scurt, cam cum arată și sună o Tosca bună s-a cam uitat. Un mic ghid de audiție și de vizionare mi se pare oportun.

Recomandări audio

Așa cum nu obosesc să repet, odată cu apariție serviciilor de streaming (Apple Music, Spotify etc.), discografia abundentă a operei Tosca devine imediat accesibilă, un motiv important pentru a aduce în atenție doar două înregistrări, rămânând ca restul să le descoperiți și să le apreciați după gusturi.

❁ *** Maria Callas (Tosca), Giuseppe di Stefano (Cavaradossi), Tito Gobbi (Scarpia), Orchestra și corul Teatro alla Scala, Victor de Sabata. Warner, Naxos – CD/streaming. Studio, mono, 1953. 🏛

Tosca este una dintre puținele opere care beneficiază de o înregistrare „definitivă”, iar cea din 1953, cu Maria Callas în rolul titular, este considerată de mulți critici și iubitori de muzică drept cel mai bun disc de operă din toate timpurile. Și asta în condițiile în care mijloacele tehnice ale studiourilor EMI erau abia în zorii electronicii, când stereofonia nu exista încă. Totul pornește de la direcția ideală a lui de Sabata, cu o orchestră care cântă de parcă ai vedea un film: e vizuală în  descrierea răsăritului soarelui în Roma, terifiantă ca o peliculă de Hitchcock în scenele torturii din al doilea act, mereu prezentă și totuși rămânând mereu în planul secund față de soliști în tot ce acompaniază.

Apoi e Callas, cu un simț al teatrului fără egal, inimitabil încă de la prima intrare (fremătătorul Mario! Mario! Mario!) și mereu atentă la muzicalitatea rolului, pe care n-o trădează nici o clipă. De aceea Vissi d’arte  rămâne și astăzi o referință. Tosca ei e îndrăgostită, bigotă, feminină și feroce, conducând ascultătorul într-un adevărat carusel al emoțiilor umane. Soprana e surprinsă la apogeul mijloacelor ei artistice, când vocea îi urma orice intenție dramatică aparent fără efort. Este o epocă în care noutatea microfonului provoca soliștii de operă să joace teatru cu vocea, iar tenorul și baritonul profită din plin. E greu de găsit un Cavaradossi mai languros și mai generos decât di Stefano, tot așa cum acest Scarpia  este atât de complex, încât uiți de orice limitări ale vocii lui Tito Gobbi. Un disc indispensabil, care beneficiază și de restaurarea sonoră realizată de Warner în 2015, după ce a cumpărat studiourile EMI.

*** Montserrat Caballé (Tosca), José Carreras (Cavaradossi), Ingvar Wixell (Scarpia), Orchestra și corul Royal Opera House, Colin Davis. Philips – CD/streaming. Studio, stereo, 1976. 🎧

Pentru audiofili, discul de la Philips reprezintă o bună alternativă. Sigur, Colin Davis nu e de Sabata, însă sunetul este somptuos, scena sonoră e mai amplă decât cea din teatru și instrumentele orchestrei se aud până la cele mai subtile detalii. Caballé păstrează doar muzicalitatea, nu și temperamentul Mariei Callas, etalându-și atuurile care au făcut-o celebră: subtilitatea nuanțelor, pianissimi uluitori și un legato de vis. Carreras, la numai 29 de ani, forțează puțin, însă efectul obținut e maxim: un Cavaradossi juvenil și înflăcărat, un portret în care revoluționarul și îndrăgostitul sunt la egalitate. Ingvar Wixell e un Scarpia mai mult viclean decât un simbol al puterii implacabile, iată o carte pe care Gobbi a jucat-o mai puțin.

Încă o dată, abonamentul la un serviciu de streaming își dovedește utilitatea, pentru că discografia operei Tosca e pletorică și dominată de înregistrări live incitante. Magda Olivero sau Eleanor Steber n-au ajuns niciodată în studio cu Floria Tosca, însă au fost captate sonor în spectacole memorabile. E și cazul lui Franco Corelli, cel mai frumos Cavaradossi, fără îndoială, care merită ascultat în primul rând în serile de la Livorno (cu Tebaldi), Londra (cu Milanov), sau New York (cu Leontyne Price), electrizând publicul la fiecare apariție și provocând aplauze până la haos după triumfătorul Vittoria! Vittoria! chiar și din partea celui mai conservator și civilizat public.

Recomandări video

❁ *** 🎭 ❁ *** 🎼 Maria Callas (Tosca), Renato Cioni (Cavaradossi), Tito Gobbi (Scarpia), Royal Opera House, Carlo Felice Cillario (dirijor), Franco Zeffirelli (regia), 1964 – Actul II. Warner – DVD. 🏛

În ciuda faimei de care se bucură Maria Callas și acum, a mediatizării ca star al operei în timpul vieții și a unei discografii impresionante, nu există nici un spectacol de operă integral al divei înregistrat video. Doar actul al doilea al unei seri de la Covent Garden, la zenitul carierei. Suficient însă pentru ca soprana greco-americană să-și exercite fascinația asupra privitorului chiar și din spatele barierei imaginii alb-negru, filmate acum mai mult de jumătate de secol, departe, atât de departe de standardele HD ale transmisiunilor de azi.

Nu era prima dată când Callas cânta la Londra, însă cota de interes a evenimentului era dublată de premiera unei noi producții pentru Tosca regizată de Franco Zeffirelli, ceea ce a atras atenția BBC-ului. Michael Richter rezumă într-o singură frază impactul acestui document istoric: „Callas și Gobbi incendiază scena cu o autoritate care te țintuiește în scaun” și nu mai e nimic de adăugat. Videografia Mariei Callas merită revizitată integral. Vom regăsi, printre recitaluri și arii singulare televizate, încă un act doi din Tosca, dintr-un amplu recital la Paris, în 1958, în care soprana e într-o formă chiar mai bună (alături de același Tito Gobbi și de Albert Lance), sau câteva scene din același act, filmate pentru Ed Sullivan Show de la postul american de televiziune CBS (în compania lui George London și a dirijorului Dmitri Mitropoulos), însă documentul de la Royal Opera House rămâne unic prin faptul că este singura mărturie consistentă a unui spectacol de operă integral din care s-a păstrat o bună parte.

*** 🎭 ❁ *** 🎼 Renata Tebaldi (Tosca), Eugene Tobin (Cavaradossi), George London (Scarpia), Stuttgart Staatsoper, Franco Patanè (dirijor), Werner Dobberin (regia), 1961. VAI – DVD. 🏛

Mai norocoasă este Renata Tebaldi, marea rivală a Mariei Callas în epocă, documentată video de două înregistrări din același an, 1961 (și aparent cu aceeași producție), la Stuttgart și la Tokyo, dintre care prima merită vizionată mai ales pentru George London în rolul lui Scarpia.

Într-adevăr, bas baritonul american are o prezență de scenă și o autoritate vocală imense, dorința nemistuită sexuală și de putere construind un personaj implacabil, la care te uiți cu un amestec de fascinație și  repulsie în egală măsură. Portretului psihologic visceral desenat de Callas îi este opusă o statuie clasică de către Tebaldi: personajul ei nu lasă niciodată garda jos, bigotismul și atitudinea de divă n-o părăsesc nici chiar atunci când îl omoară pe Scarpia (să nu uităm totuși că personajul Floria Tosca este, la rândul său, o mare soprană, cu toate clișeele atribuite ipostazei). Între cei doi, Eugene Tobin, un tenor din ansamblul Operei din Stuttgart, care depune eforturi vizibile să se ridice la nivelul invitaților și reușește. A fost prima transmisiune a unui spectacol de operă în Germania, realizată prin rețeaua Eurovision, valoarea istorică a acestui material este evidentă.

** 🎭 *** 🎼 Angela Gheorghiu (Tosca), Jonas Kaufmann (Cavaradossi), Bryn Terfel (Scarpia), Royal Opera House, Antonio Pappano (dirijor), Jonathan Kent (regia), 2011. Warner –  DVD/Blu-Ray. HD.

Paradoxal, ceea ce face din Tosca una dintre marile opere din toate timpurile este, în același timp, cea mai mare piedică în calea modernizării producțiilor teatrale pentru lucrarea lui Puccini. Este vorba de cadrul acțiunii, specificat în amănunt atât în piesa originară a lui Victorien Sardou, cât și în libret: locații concrete (basilica Sant’Andrea della Vale, Palazzo Farnese și Castel Sant’Angelo), evenimentele având loc în după amiaza, seara și dimineața următoare a zilelor 17-18 Iunie 1800, imediat după bătălia de la Marengo. Drept urmare, din circa 65-70 de producții filmate în lume până în anul 2020, cam 10% sunt puneri în scenă moderne. În rest, mai toți regizorii s-au străduit să reconstituie cadrul real, cât mai amănunțit în cazul unor Zeffirelli sau McVicar, sau măcar asemănător.

Nu e de mirare că montarea nouă a lui Jonathan Kent de la Royal Opera House, care a înlocuit, în 2006, producția istorică a lui Franco Zeffirelli, pare mai degrabă un pas înapoi, rămânând tradiționalistă, și ca detaliu menținând invariabilul portret nereușit al marchizei Attavanti în primul act. Pappano conduce ostilitățile cu multă grijă pentru detalii și e mai liric decât în filmul realizat în 2001 de Bernard Jacquot. La reluarea din 2011, distribuția de la premieră îi făcea loc noului star al tenoratului mondial, Jonas Kaufmann (în locul lui Marcelo Álvarez și Fabio Armilliato din seria inițială). Este penultimul mare succes al Angelei Gheorghiu într-un rol nou, care o certifică drept una dintre cele mai bune Floria Tosca ale generației sale. Soprana româncă își folosește cu inteligență vocea lirică prin țesătura spinto a rolului, secretul fiind temperamentul cu care își colorează intuitiv vocea. Portretul rezultat înclină net spre maniera Mariei Callas, mai puțin visceral, dar cu un timbru vocal seducător. Jonas Kaufmann nu dezamăgește și culege multe ovații, însă Cavaradossi al său nu are nimic din ardența tenorilor italieni din trecut, înclinând spre o latură intelectuală a rolului, mai puțin întâlnită. Bryn Terfel e un Scarpia brutal și impozant mai mult fizic decât vocal. În fine, transmisiunea video de înaltă definiție este superbă, sporind valoarea artistică a acestui spectacol înregistrat.

* 🎭 *** 🎼  Shirley Verrett (Tosca), Luciano Pavarotti (Cavaradossi), Cornell MacNeil (Scarpia), Metropolitan Opera, James Conlon (dirijor), Otto Schenk/Tito Gobbi (regia), 1978. Decca – DVD. Streaming pe Met on Demand.

Ne întoarcem în timp la Met, unde producția veche și funcțională a lui Otto Schenk este îmbunătățită ca mișcare de scenă de Tito Gobbi, convertit în regizor după încheierea carierei de bariton. Nu e de mirare că MacNeil ajunge să-i semene în multe privințe.

Dar punctul de atracție îl reprezintă cuplul Floria-Mario. Shirley Verrett se află aici într-una din numeroasele sale incursiuni pe teritoriul sopranelor. Registrul grav consistent de mezzo-soprană îi asigură succesul în zona dramatică a partiturii, iar acutele tipice de spinto îi ies de minune. Cu toate acestea, nu e o Tosca exotică, ci mai degrabă o voință de fier care se luptă eroic cu tirania lui Scarpia. Un contrast fericit cu lirismul lui Pavarotti, la primele spectacole la Met, încă vioi pe scenă într-un rol care va avea un rol important în cariera sa, până la retragere.

** 🎭 * 🎼 Catherine Malfitano (Tosca), Plácido Domingo (Cavaradossi), Ruggero Raimondi (Scarpia), Orchestra și corul Maggio Musicale Fiorentino, Zubin Mehta (dirijor), Giuseppe Patroni Griffi (regia), film TV, 1992. Kultur Video –  DVD/Blu-Ray. HD.

În 1982, producția lui Zeffirelli de la Londra traversează Atlanticul și o copie îmbunătățită a ei va stăpâni scena Met-ului vreme de aproape trei decenii. Deși există un DVD cu spectacolul de la premieră, în care vedeta era Plácido Domingo, am ales pentru această selecție un alt moment, mai interesant.

În 1992, producătorul TV Andrea Andermann are ideea unei producții care să combine arta cu marele atu al televiziunii: reportajul în direct. Nu e prima dată când cele trei spații de joc din libret sunt filmate chiar în locație, la Roma. Exista deja un film distribuit la cinema din 1956 (regia: Carmine Gallone), cu un aproape necunoscut și adorabil de tânăr Franco Corelli, filmat în aceleași locuri, idee reluată apoi de Gianfranco de Bosio pentru un proiect TV similar, cu tripleta Kabaivanska-Domingo-Milnes (ambele pelicule disponibile la Hardy și Deutsche Grammophon). Dar acum avem de-a face cu o transmisiune în direct, o coproducție a unei duzini de televiziuni culturale, derulată pe parcursul a două zile consecutive, fiecare act fiind jucat la ora și locul din libret. Pretext pentru „relatări de la fața locului” realizate de muzicologi (din păcate, eliminate din înregistrarea publicată comercial) și survolări din elicopter ale locațiilor din Roma. Experimentul este mai degrabă nereușit, dar curiozitatea pe care o stârnește e irezistibilă. Presiunea televiziunii în direct (evident, imaginea nu trebuia să surprindă în cadru nici un operator sau echipament tehnic) e strivitoare și distribuția artistică nu reușește mai mult decât corectitudinea muzicală, fără să transmită mare lucru în rest. Retrași într-un studio, de unde muzica era transmisă în căștile interpreților, Zubin Mehta și orchestra RAI sunt singurii care reușesc să și interpreteze, nu doar să cânte. E însă o performanță care o face cunoscută lumii pe soprana americană Catherine Malfitano și îi consolidează reputația lui Plácido Domingo, impunându-l și pe Ruggero Raimondi ca o bună alegere pentru Scarpia.

*** 🎭 * 🎼 Nadja Michael (Tosca), Zoran Todorovich (Cavaradossi), Gidon Sacks (Scarpia), Festivalul de la Bregenz, Ulf Schirmer (dirijor), Philipp Himmelmann (regia), 2007. ORF – DVD.  

Cu greu, produsul nemaifiind multiplicat, încă se mai poate găsi DVD-ul cu spectacolul regizat de Philipp Himmelmann pentru Festivalul de la Bregenz.

Viziunea este orwelliană: imensa scenă lacustră este dominată de un ochi uriaș, care urmărește nemilos destinele tuturor personajelor, iar oamenii lui Scarpia se dedau la tot felul de execuții sumare asupra unor prizonieri jucați de o figurație numeroasă. Costumele sunt contemporane; soliștii au atitudini și gesturi complet diferite de cele ample și artificiale ale producțiilor operatice clasice. Nadja Michael arată sexy, Zoran Todorovich e îmbrăcat într-o salopetă pătată de culorile cu care pictează și ambii cântă dramatic și în forță, ceea ce anulează orice urmă de tandrețe. Surprinzător, Gidon Sacks e cel mai liric dintre toți, în timp ce Ulf Schirmer conduce Wiener Symphoniker în aceeași manieră rece, dar nuanțată, amplificând și mai mult  atmosfera de teroare a punerii în scenă. Rezultatul este memorabil și, deloc întâmplător, nu scapă intuiției artistice a unui regizor de cinema, Marc Foster, care folosește drept cadru pentru o conspirație demontată de agentul 007 chiar acest spectacol, în pelicula Quantum of Solace.

Himmelmann continuă pe aceeași atmosferă desprinsă din romanul 1984 și în 2017, într-o producție realizată pentru Festivalul de Paște de la Baden Baden, dar în incinta unui teatru, fiind constrâns să renunțe la monumentalitatea celei de la Bregenz și înlocuind celebrul ochi cu monitoare care supraveghează continuu personajele. Distribuția îi include pe Kristīne Opolais, Marcelo Álvarez și Marco Vratogna, acompaniați de Simon Rattle și Berliner Philharmoniker – o distribuție mai bună, dar un spectacol mai puțin convingător.

Tot Opolais este protagonista unei alte producții moderne realizate de Claus Guth pentru Theater an der Wien, în care vedeta este însă debutantul Jonathan Tetelman (venit și la București la un moment dat, pentru o Traviata de care n-a știut decât președintele Iohannis, prezent la spectacol). Claus Guth, autorul unei Boeme tarkovskiene la Opéra Bastille (printre multe alte montări îndrăznețe), propune de data aceasta un cadru post apocaliptic, à la Mad Max, în care toate personajele sunt marginale și decăzute. Un concept care respinge și atrage în măsuri egale, dar nu lasă indiferent.

Nu ne rămâne decât să așteptăm distribuția comercială a spectacolului de la Festivalul Aix-en-Provence din 2019, în regia cu totul specială a lui Christophe Honoré, care apelează la procedeul clasic de teatru-în-teatru sub pretextul unei repetiții pentru Tosca, propunând publicului o surpriză vocală foarte plăcută în soprana americană Angel Blue.