într-o sâmbătă, 20 Aprilie, transmisiune live Met in HD
Giacomo Puccini: La rondine
Regia: Nicolas Joël; decoruri: Ezio Frigerio; costume: Franca Squarciapino; lumini: Duane Schuler
Angel Blue (Magda), Emily Pogorelc (Lisette), Jonathan Tetelman (Ruggero), Bekhzod Davronov (Prunier), Andrew Walker (Rambaldo)
Dirijoare: Speranza Scappucci

În anul comemorativ Puccini, Metropolitan Opera a reprogramat La rondine, într-o serie de opt spectacole, ultimul fiind transmis la cinema.

Producția art deco a lui Nicolas Joël a ajuns la aproape un sfert de secol de la premiera ei la Covent Garden, în parteneriat cu Metropolitan Opera, unde a avut premiera în 2008, însă a circulat și la San Francisco sau Toulouse. Farmecul ei nu s-a pierdut, deși, filmată de aproape, la înaltă rezoluție, decorurile arată semne de uzură.

Angel Blue a fost Magda și a cântat cu dezinvoltura obișnuită, dublată de prezența scenică mereu simpatică. Dar absența pianissimilor în registrul acut a făcut ca notele înalte, inclusiv cele din celebra arie Chi il bel sogno di Doretta, să-i provoace unele emoții, trecute cu bine, dar nu cu panaș. Cred că această voce spinto ar trebui să depășească rolul Magda și să se mute spre Floria Tosca, unde ar fi mai bine pusă în valoare. Ruggero, iubitul Magdei, a revenit unui debutant așteptat, Jonathan Tetelman, cel pe care puțini melomani din România au putut să-l vadă la ONB într-o meteorică și intempestiv anunțată apariție ca Alfredo Germont din La traviata, acum un an. Tetelman a atras atenția în 2021, după o Tosca „scandaloasă” la Theater an der Wien. Din păcate, tenorul a acuzat niște probleme de sănătate, arătând spre gât la ieșirea la rampă de la final, ceea ce explică dispariția sa vocală la un moment dat în ansamblul din actul al doilea, sau intonațiile exagerat de neortodoxe din debutul actului al treilea. Dar în afară de aceste momente, destul de bine camuflate, a confirmat speranțele de viitor înlocuitor al lui Jonas Kaufmann. O prezență scenică de star cinematic, o voce care atacă fără frică orice acute și rezistă unor roluri dificile. Sunt convins că în cele șapte reprezentații de dinaintea transmisiunii HD a cântat la potențialul maxim. În orice caz,  de Tetelman vom mai auzi multă vreme.

Lisette și Prunier au fost interpretați de alți doi debutanți la Met, Emily Pogorelc și Bekhzod Davronov, care s-au descurcat foarte bine, dar mi-a plăcut parcă și mai mult Alfred Walker în rolul lui Rambaldo, un personaj lăsat, de obicei, în seama unor apariții cameo ale unor bași celebri la final de carieră. Corul Met-ului a fost, ca de obicei, la cel mai înalt nivel, iar dansatorii din actul al doilea au animat excelent atmosfera boemă a scenei de la Bal Bullier.

În fine, Speranza Scapucci, co-director muzical la Royal Opera House începând din stagiunea următoare, a dirijat corect și neinspirat o orchestră excepțională.

Toate cronicile apărute până acum au subliniat performanța lui Angel Blue și revelația numită Jonathan Tetelman, menționând, în cor, că La rondine e o operă de mâna a doua a lui Puccini, prin comparație cu marile lui succese.

Însă planeta operatică asistă în acești ani post pandemici la ieșirea treptată din scenă a generației de cântăreți din care face parte Angela Gheorghiu, dublată de o criză a dirijorilor. Soprana româncă a fost, vreme de aproape două decenii, o Magda ideală. Mereu s-a crezut că în La rondine există un potențial care merita descoperit. Dar înregistrările de studio ale unor soprane precum Anna Moffo sau Kiri Te Kanawa (anturată de Plácido Domingo în rolul lui Ruggero) n-au convins prea mult. Abia în 1997, discul de la EMI, cu Antonio Pappano dirijând LSO, cu Angela Gheorghiu și Roberto Alagna în postură de staruri, a făcut dreptate acestei opere. Albumul a fost revelator și premiat de aproape toate publicațiile muzicale din lume. Producția lui Nicolas Joël a fost vehiculul de star al Angelei Gheorghiu, într-un rol pe care l-a dominat copios multă vreme, și a fost filmată la Met în 2008. A fost o perioadă în care La rondine era pusă pe picior de aproape egalitate cu La bohème sau La traviata. Era o exagerare, desigur, dar această operă a lui Puccini nu mai era privită deloc ca una de mâna a doua. Emulația provocată de Angela Gheorghiu a făcut ca rolul Magdei să fie abordat de multe soprane tinere, multe dintre ele având ceva de spus în rolul Magdei. Din România, Aurelia Florian a făcut mereu o impresie bună și chiar și Elena Moșuc l-a abordat, chiar dacă destul de târziu, dar totuși convingător.

Ei bine, chiar și în absența excelentului Pappano, sau a chimiei cu Roberto Alagna, atunci când era înlocuit de Jonas Kaufmann sau Charles Castronovo, atmosfera pe care o putea crea Angela Gheorghiu galvaniza un spectacol cu La rondine și îl făcea să pară o mare redescoperire. Exact această atmosferă  a lipsit la reluarea din 2024 de la Met. Și atunci putem observa că, dincolo de accidente precum alergia lui Tetelman, rutina lui Scapucci și insuficienta adecvare a temperamentului vocal al lui Angel Blue au trimis La rondine înapoi în al doilea pluton valoric al creației lui Giacomo Puccini.