Ministerul culturii a publicat rapoartele de activitate și rezultatele evaluărilor pe anul 2023 ale directorilor Operei Naționale Timișoara (nota 10,00), Operei Maghiare Cluj (nota 9,06) și Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski“ din Constanța (nota 9,58). Notele sunt exagerat de mari, până la ridicol. Consider că publicul de operă are un cuvânt de spus în această evaluare. Vă propun să analizăm împreună aceste rapoarte.

M-a distrat comentariul dnei Daniela Vlădescu făcut chiar de la începutul raportului ei (pag.3), după ce-și prezintă indicatorii de performanță: „Și, încă o dată, susțin faptul că, o comparație între toate instituțiile de profil din țară, privitoare la bugetare, organigramă și realizări, ar fi pe deplin concludentă, doar că nu se dorește (sic!) a fi făcută.” Nu înțeleg cine o împiedica să facă ea însăși această comparație. Presupun că, la fel precum colegii ei, dar și evaluatorii din ministerul culturii, habar n-are cum s-o facă.

Operă doar cu numele: 25,37%

Deși toate aceste instituții au cuvântul „Operă” în numele lor, acești manageri-directori (cum le place lor să se intituleze) fac orice numai operă nu. Din totalul evenimentelor pe care le organizează, ponderea spectacolelor de operă susținute în sălile proprii este penibil de mică:

• Opera Națională București: 22,18% (61 spectacole de operă din 275 de evenimente)
• Opera Națională Timișoara: 19,1% (17/89)
• Opera Constanța: 17, 42% (27/155)
• Opera Maghiară Cluj: 49,06% (26/53)
• Opera Națională Română Cluj: 24,73% (23/93)
• Opera Națională Română Iași: 43,75% (35/80)

Media națională este de 25,37%.

Cele câteva spectacole jucate în turnee sau în aer liber impactează nesemnificativ procentajul general. Pentru Opera Națională Cluj, ministerul culturii nu a făcut public nici raportul de activitate și nici nota obținută la evaluarea pentru anul 2023 de managerul de acolo. La Opera Națională Română Iași conducerea este interimară, fără proiect, fără evaluări (de unde și strădania de a face mai mult).

Publicul evită Opera și are dreptate s-o facă

Care e explicația acestor procente atât de mici? Răspunsul pe scurt este că publicul nu vine la spectacolele de operă. La Opera Timișoara, un sfert din spectacolele de operă au audiențe sub 50% din capacitatea sălii (vorbim de numărul de bilete vândute): Un ballo in maschera: 40.5%, Gianni Schicchi: 44,2%, Rigoletto: 45,3%, Adriana Lecouvreur: 47,1%, La bohème: 48,8%. Cel mai de succes spectacol de operă a fost Otello cu doar 73,3%, aflată însă abia pe locul 10 în topul audiențelor spectacolelor Operei timișorene. O situație similară e și la Opera Națională Cluj, după datele aproape neinteligibile din ultima pagină a raportului lor pe anul 2022.

Ce „se vinde” cel mai bine? Baletul. Și la Cluj și la Timișoara și chiar și la București, în ciuda eforturilor autodistructive locale (vezi scandalul din 2016). Spectacolele de balet sunt încă și mai puține decât cele de operă. Calitatea se pare că nu contează prea mult, lumea vine în masă să vadă Spărgătorul de nuci în preajma Crăciunului sau Lacul lebedelor, ori de câte ori se dă. Cu toate acestea, Opera din Constanța și-a desființat practic departamentul de balet, acuzând subfinanțarea. În general, trupele de balet supraviețuiesc prin angajări temporare.

Cu alte cuvinte, publicul nu vine la spectacolele de operă pentru că acestea sunt proaste și foarte proaste: producții urâte și neinteresante, cântăreți slabi și mereu aceiași, muzică prost executată. Drept urmare, managerii, în disperare de cauză și în lipsa de idei împământenită, caută subterfugii. Înainte de pandemie erau la modă galele. Acum, subvenția este fagocitată de spectacolele de musical (cazul ONB fiind cel mai semnificativ). La Opera Română din Cluj, tururile ghidate (47 în total) sunt considerate evenimente. Nu veți vedea la nici un teatru de operă european o proporție atât de mică a spectacolului de operă.

Bilanțuri contabile

Pentru asemenea stagiuni infestate de irelevanță, rezultatele financiare sunt pe măsură. Ponderea veniturilor proprii în bugetul general e dezastruoasă, mai ales în provincie: 4,46% la Timișoara, 3,88% la Constanța, 2,39% la Opera Maghiară Cluj. E un cerc vicios: prețurile biletelor nu se măresc pentru că ar veni și mai puțini spectatori; dar nici nu există justificări pentru a le mări, atâta vreme cât teatrele de operă românești se încăpățânează să facă spectacole submediocre din toate punctele de vedere.

Costurile de producție ale unui teatru de operă sunt enorme. Chiar și mărunțind stagiunea în sute de evenimente irelevante, costul mediu al unei singure reprezentații este foarte mare: 84.000 € pentru ONB, 94.000 € pentru Timișoara, 130.000 € pentru maghiarii din Cluj și 26.000 € pentru Constanța. Media națională este de aproximativ 80.000 € pentru un singur eveniment.

Teatrele de operă europene serioase au costuri mult mai mari: între 153.000 € (ENO, Glyndebourne) și 400.000 € (Wiener Staatsoper). Însă biletele vândute aduc cel puțin 30% din buget, iar alte vânzări (restaurant, discuri, transmisiuni radio/tv) duc ponderea veniturilor proprii până la 50% din bugetul total.

Ministerul culturii monitorizează costul per beneficiar (493 lei la ONB, 763 lei la Timișoara, 362 lei la Constanța și 1.366 lei la Opera Maghiară Cluj) dar nu știe cum să-l interpreteze. E un indicator copiat de cine știe cine, cine știe de unde și toată lumea pare să se străduiască să-l țină cât mai mic.

Dar haideți să vedem din nou un grafic pe care l-am prezentat și când am analizat raportul Operei Naționale București. Este vorba de costul per beneficiar în raport cu costul per spectacol. Diametrul bulinelor din graficul de mai jos este direct proporțional cu mărimea bugetului anual.

După cum se poate observa cu ochiul liber, teatrele de operă românești navighează bezmetic în afara dreptunghiului teatrelor de operă „civilizate”. Mărimea bulinelor galbene ar putea fi mai mare dacă ar avea încasări mai mari. Costurile de producție se pot mări ușor dacă s-ar renunța la șușanele și s-ar urmări calitatea (muzică mai bună, inclusiv cântăreți și dirijori, producții teatrale mai bune – evident, totul mai scump), în locul irelevanței actuale. Dar cu directori care nu știu nici o limbă străină, care nici măcar nu știu pe cine ar putea invita în stagiune și sunt lipsiți cu totul de viziune, nici nu e de mirare că situația arată așa.

Ne mințim singuri și mințim, în primul rând, publicul

Concluzia e destul de clară. Directorii mint că fac operă, programând stagiuni de umplutură. Cifrele economice nu reușesc să ascundă lipsa oricărei viziuni. La rândul său, ministerul culturii nu are criterii de evaluare și, chiar dacă ar avea, nu știe cum să le interpreteze.

Situația degenera deja de mai mulți ani, dar resetarea provocată de pandemie a dat un balon de oxigen nesperat managerilor culturali: publicul nou. Da, e vorba de acei spectatori care au fost izolați în case mai bine de un an și care acum experimentează noi forme de entertainment. Da, e vorba de spectatorii aceia certați în zeci de articole și de postări social media că aplaudă aiurea, că intră după ce s-a stins lumina etc. Toate defectele lor sunt rezolvabile (a încercat cineva să-i oprească să intre în sala de spectacol după ce s-a stins lumina? De aia se și stinge, asta e ideea). Dar mai important este ce le oferim acestor spectatori. Surogatul nu va ține mult și teatrele de operă vor colapsa rapid odată ce vor pierde acest public nou, pe lângă cel în vârstă care dispare oricum.

Nici unul dintre aceste rapoarte nu prezintă rezultatele unui studiu făcut asupra propriului lor public. Chiar dacă au făcut vreun asemenea studiu, ori l-au făcut prost, or rezultatele sunt înspăimântătoare.

Toată distracția asta a costat România peste 60 milioane € în anul 2023 (bugetul cumulat al celor 6 teatre de operă finanțate de ministerul culturii).

Și pentru toate aceste neajunsuri, toate evaluările sunt notate de la 9,06 la 10,00. De aceea aș numi aceste evaluări Premiul Pinocchio 2023, pe care-l primesc atât evaluații cât și evaluatorii.

Aștept comentariile dvs.