„Înainte de deschiderea stagiunii, s-a făcut multă discuție despre opera și tinerimea română. Erau și aci, ca în orice discuție despre ceva ce are să fie, pesimiști și optimiști. Ba are să iasă rău, ba are să iasă bine, ba nu, ba da, și, discuția încălzindu-se, pe lângă celelalte și cele late, s-au zis și vorbe groase. […]

Ce bine că noi am rămas în acea discuție neutri! noi avem bilet, și, fiindcă ținem mult la el și voim să-l păstrăm, promitem onor. direcții cea mai desăvârșită amabilitate.

S-a deschis, în sfârșit, stagiunea în necazul pesimiștilor, și încă d-a dreptul, fără încunjur, cu operă.”

Așa își începea Ion Luca Caragiale Cronica teatrală din 8 Octombrie 1885 publicată în ziarul liberal Voința națională. N-am făcut decât să înlocuiesc un singur cuvânt: „opereta” cu „tinerimea”. Dacă mai adăugați și  finalul din Telegrame: „Împacat cu directoru. Pupat toți piața endependenți.”, aveți în față imaginea fidelă a situației de la ONB în pragul deschiderii stagiunii 2024/25. Cu Fănel Gudurău Ignat întâmpinând publicul în foaier și confirmând zvonurile privind noua sa postură de director artistic (Raul Daniel Jinga lipsește oraș, nu pentru chef mănăstiri maici, ca-n Telegrame, ci pentru deschidere sezon balet Operă Iași unde dirijat Lacul lebedelor).

Ce-i lipsea repertoriului ONB? Manon Lescaut. Am evitat distribuția locală, din rațiuni ușor de ghicit. Să vedem cum a fost…

Deschiderea de stagiune

Într-o duminică, 29 Septembrie, la Opera Națională București, premieră
Giacomo Puccini: Manon Lescaut
Regie, scenografie și lumini: Massimo Pizzi Gasparon Contarini
Alessandra di Giorgio (Manon Lescaut), Andeka Gorrotxategi (Des Grieux), Nicola Farnesi (Lescaut), Leonard Bernad (Geronte di Ravoir), Liviu Indricău (Edmondo), Vasile Chișiu (Hangiul), Daniel Filipescu (Un sergent), Andrei Lazăr (Maestrul de dans/Lampagiul), Adelina Cociobanu (Un cântăreț), Damian Vlad (Căpitanul)
Corul, orchestra și ansamblul de balet ONB
Dirijor: Tiberiu Soare

Massimo Gasparon a fost, multă vreme, asistentul lui Pier Luigi Pizzi, foarte apreciat regizor de teatru și de operă în anii ’80 ai secolului trecut, un exponent al punerilor în scenă clasice, rival al lui Zeffirelli. Producția sa, la care și ONB a contribuit alături de teatrele de operă din Parma și Bari, a avut premiera la festivalul Puccini de la Torre del Lago, în acest an, al centenarului comemorativ. Da, este vorba de același festival în legătură cu care Fănel Ignat și dirijorul Alberto Veronesi erau acuzați de reciprocități (tu vii să dirijezi la mine, eu vin să cânt la tine), atât în Peninsulă, cât și pe malul Dâmboviței (încă un argument pentru Telegrame). În fine, acest festival toscan nu are, nici pe departe, anvergura celor de la Salzburg, Bayreuth sau a Festivalului Enescu, ci mai degrabă una iremediabil provincială. Dar, dacă e să fim corecți, cam tot aceeași este și anvergura Operei Naționale București.

O regie provincială

Producția a fost gândită pentru spectacole în aer liber, drept urmare este dominată de un ecran led gigantic pe care sunt proiectate diverse imagini ce țin loc de decor, în cea mai mare parte a sa. Spectaculos la început, dar tot mai obositor de la un minut la altul din cauza luminii puternice, completată de luminile de scenă, tot tari și mereu reci.

N-am găsit nicio justificare pentru catedrala gotică ce domină piața din Amiens din primul act, decât, poate, în cheie turistică. De altfel, din hanul la care trag personajele principale n-a rămas loc decât pentru o terasă, pentru că în mijlocul scenei trona o butaforie cu pretenție de pièce de résistance, reprezentând un monument baroc (o fântână?), în vârful căruia era cocoțată o copie a statuii lui Giambologna, Răpirea unei sabine. Ca să fie educativ, pentru că Geronte vrea s-o răpească pe Manon, dar o răpește, în locul său, Des Grieux. În jurul kitsch-ului roccoco bastardizat de polistiren se învârte tot corul feminin al ONB, foarte mândru de noile costume și pălării în culori tari. Previzibil, cântă foarte tare, parcă proporțional cu intensitatea luminilor și culorilor.

În al doilea act, monumentul se rotește pe turnantă și uite așa intrăm în budoarul lui Manon din palatul lui Geronte, dominat de un pat matrimonial gigantic, cu Giambologna în vârful tăbliei. Actul al treilea e o nouă ocazie pentru imagini de sinteză ce arată o corabie care andochează în portul Le Havre pentru a prelua deportatele către America. Randarea e de nivel gaming de început de anii 2000, iar corabia pleacă destul de repede, astfel încât multe deportate rămân pe mal, ceea ce te poate face să te întrebi dacă nu cumva Manon și Des Grieux s-au grăbit când au urcat primii, poate ar fi avut o șansă să scape dacă rămâneau la coadă. În fine, ultimul act arată previzibilul deșert. Roșu, cum altfel?

Mișcarea de scenă e aproape inexistentă, practic un concert în costume în care toți cântă ajutându-se de mâini întinse și posturi din cea mai rea tradiție operatică. Un singur moment luminos: baletul lui Gheorghe Iancu pentru preludiul actului final, un pas de deux al versiunilor coregrafice ale lui Manon și Des Grieux, amintind dureros de faimosul Manon al lui MacMilllan din 2016…

A fost o nouă culme a plictiselii, un spectacol muzeu, pe lângă care chiar și reprezentația în concert a aceleiași lucrări dată de Opera Budapesta cu trei luni în urmă pe scena de la București a fost mult mai antrenantă.

Dopo la musica…

Am să încep cu Tiberiu Soare, care poate să-și cresteze pe mânerul baghetei încă o operă pe care a masacrat-o prin lipsa de balans sonor și prin energie negativă. După schimbarea generațiilor, orchestra ONB de azi nu mai face atâtea greșeli de intonație ca pe vremuri. Dar cineva trebuie să pună puțin capac peste alămurile care au tunat cu orice ocazie, uneori trombonii devenind ridicoli, atunci când ritmica se baza pe ei. Evident că au sunat iar ca o fanfară de provincie pe peronul gării, în așteptarea unui candidat în campanie electorală. Este numai vina dirijorului.

Alessandra di Giorgio a fost Manon și a fost vedeta discretă a serii. O Manon matroană în debutul operei, ale cărei accente ultra dramatice s-au mai potolit pe parcurs, soprana italiană câștigând ultimul act cu câteva fraze frumoase și chiar emoționante.  Ar fi meritat o direcție de scenă pe măsură, dar a căpătat de la regizor doar libertatea de a se deda celor mai răsuflate histrionisme teatrale. Partenerul ei, în chip de Des Grieux, a fost tenorul basc Andeka Gorrotxategi, care a îngroșat vocea à la Kaufmann, împingând-o dincolo de limite în momentele dramatice și saturând-o imediat. Iar după marele moment din actul al treilea (Pazzo son!) a început să o și piardă, rupându-se în mai multe locuri până la finalul operei. Nemorino la Paris și în Louisiana. Dar a rezistat, totuși, într-un rol cu adevărat foarte dificil (motivul principal pentru care Manon Lescaut nu se cântă în fiecare stagiune cam nicăieri în lume). În primele trei acte, cei doi au cântat de parcă ar fi vizionat doar caseta VHS cu Domingo și Scotto la Met, în 1980, preluând manierismele acestora peste niște voci care nu se ridică la același nivel. Dar în particular di Giorgio a revenit la o anumită sinceritate artistică pe final și asta a salvat-o.

În rest, Nicola Farnesi e mai mult tenor decât bariton, iar Lescaut al lui n-a avut consistență, ci doar o vagă promisiune. Mi-am adus aminte de Ionuț Pascu într-un Manon Lescaut de acum 15 ani, la un festival Enescu, în care a impresionat cu adevărat alături de Daniela Dessi și Fabio Armiliato. Nu încape loc de nicio o comparație, dar de remarcat salvator doar tinerețea lui Farnesi.

În schimb, Geronte di Ravoir a avut un interpret de lux în Leonard Bernad, chiar dacă tinerețea basului din ansamblul ONB mergea cumva împotriva personajului, mai ales în scena („tot hărțuire?”) când Manon îi pune oglinda în față pentru a-i arăta bătrânețea, în contrast cu Des Grieux.  Dincolo de asta, Bernad a ales să interpreteze în locul simplei etalări a calităților vocale, ceea ce e destul de rar la București. Dintre comprimari, Liviu Indricău și Andrei Lazăr au tranșat partea leului, primul prin sonoritate, celălalt prin intuiție scenică. Pe lângă ei mi-a plăcut și Adelina Cociobanu în micul rol al profesorului de muzică, în timp ce restul (Chișiu, Filipescu, Vlad) au fost în nota obișnuită, fără să iasă în evidență cu ceva, dar asigurând cursivitatea spectacolului, ceea ce e important.

În concluzie, premiera de deschidere a stagiunii se potrivește destul de bine cu restul sezonului de toamnă al Operei Naționale, între Puccini și Caragiale (à propos, ați observat cât de mult seamănă cei doi, pe afișul spectacolului?), pe sistemul teatru de ansamblu și repetoriu, în care n-am reușit încă să identific nici un spectacol la care să-mi doresc să-mi iau bilet.