În lipsa unei idei mai bune, lumea operatică comemorează anul acesta 100 de ani de la moartea lui Giacomo Puccini. După Turandot și Tosca, episodul al treilea este dedicat lui Manon.

Oferta Națională

În România, Manon Lescaut a revenit în repertoriul ONB, după 15 ani. În rest, nu există în repertoriul nici unui teatru de operă din țară. Nu e atât de reprobabil, dacă aflăm că la Covent Garden avuseseră loc doar vreo 40 de reprezentații, în 120 de ani scurși de la creația operei și până la cele mai recente spectacole, în stagiunea 2014/15.

Recomandări audio

*** Dorothy Kirsten (Manon), Carlo Bergonzi (Des Grieux), Mario Sereni (Lescaut), Salvatore Baccaloni (Geronte), Metropolitan Opera, Fausto Cleva, 1960. Walhall, CD/streaming, live, mono.

Primul mare succes al lui Puccini este o operă pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă pentru că are nevoie de un tenor care să fie și liric și dramatic, dar dacă soprana din rolul titular nu e bine distribuită, e un eșec. Un cuplu ideal nu există, discografia e plină de compromisuri. Încă de la începuturile industriei fonografice îl avem pe un Francesco Merli superb, dar alături de o Manon mediocră (1930). La fel și Beniamino Gigli, captat abia la 60 de ani, doar în niște selecțiuni.

Un live de la Met, cu un sunet destul de modest, e mărturia unei seri de verism incendiar din 1960, dirijată de Fausto Cleva. Dorothy Kirsten e dincolo de vârful carierei, însă timpul nu pare să fi trecut peste vocea ei, traversând primul act cu nonșalanță și oferind o agonie ce pare reală. Eleganța naturală a frazării lui Carlo Bergonzi e ideală pentru actul de la Amiens, iar pe măsură ce opera devine tot mai dramatică, tenorul italian devine tot mai extrovertit, în scena deportării poate da senzația că e pe marginea nebuniei, imitându-l pe căpitanul navei (Ebben! Ebben!), apoi încercând Si-ul inventat de Gigli (Manon!), dar orchestra îl copleșește. Opera la paroxism așa arată, chiar și cu costul nerespectării indicațiilor compozitorului. E amuzant că publicul american nici nu era foarte conștient de valoarea momentului, așteptând mai degrabă distribuția alternativă cu Renata Tebaldi și Richard Tucker, de a doua zi (înregistrată, la rândul ei).

*** Mirella Freni (Manon), Luciano Pavarotti (Des Grieux), Dwayne Croft (Lescaut), Giuseppe Taddei (Geronte), Ramón Vargas (Edmondo), Metropolitan Opera, James Levine, 1993. Decca, CD/streaming, studio, stereo. 🎧

Recomandarea audiofilă este discul de la Decca din 1993, un produs de studio, cel puțin pe jumătate, căci Luciano Pavarotti n-a cântat rolul lui Des Grieux pe scenă. Nu contează, tenorul trece prin dificultățile rolului cu o lejeritate dezarmantă, până la punctul în care Pazzo io son pare tratată aproape ca o canțonetă. Freni e puțin trecută, în special în registrul grav, dar își păstrează ingenuitatea și o anumită seducție a timbrului vocal, rezolvând rolul cu siguranță. Priza de sunet favorizează vocile în această înregistrare, orchestra pare plasată în spatele soliștilor în momentele de acompaniament. Levine e minuțios și hedonist cu simfonismul, dar nimic ieșit din comun aici. Două extreme: Taddei, la final, ca Geronte, Vargas la început ca Edmondo – bugetul acestui disc e din epoca rococo a marilor studiouri. Un sunet superb, o scenă tridimensională foarte bine echilibrată sunt ultimele detalii de adăugat, suficiente pentru a ascunde destul de bine o anumită senzație de plictiseală a audiției.

Evident, discografia așteaptă explorarea și plăcerea descoperirii se amestecă cu mica dezamăgire a inexistenței unei înregistrări ideale. Licia Albanese (prea târziu) și Jussi Björling (tensionat) pe discul dirijat de Ionel Perlea în 1954 – pe Björling îl regăsim în încă cinci live-uri, la fel; Tebaldi (burgheză), del Monaco (stentorian) în același an; Callas (perfectă dramatic, dar deja prea târziu, într-ul rol pe care nu l-a cântat pe scenă) și Di Stefano (excesiv) în 1957, Carreras (prea târziu și el, în 1987) și, desigur, Domingo, în două rânduri (1972 cu Caballé și 1984 cu Freni, pe lângă o duzină de live-uri), dar cu el ne vom întâlni în videografie.

În fine, trebuie amintit aici și Vasile Moldoveanu, în Des Grieux, rolul său preferat, într-o transmisiune radio de la Met în care tenorul român cântă cadențele lui Gigli, încurajat de un Nello Santi în mare formă și iubit de Manon a Adrianei Maliponte (1985, aproape de negăsit azi).

Recomandări video

*** 🎭 *** 🎼 Kiri Te Kanawa (Manon), Plácido Domingo (Des Grieux), Thomas Allen (Lescaut), Forbes Robinson (Geronte), Royal Opera House, Giuseppe Sinopoli (dirijor), Götz Friedrich (regizor), 1983. Kultur, DVD, streaming pe Medici TV.

** 🎭 *** 🎼 Renata Scotto (Manon), Plácido Domingo (Des Grieux), Pablo Elvira (Lescaut), Renato Cappecchi (Geronte), Metropolitan Opera, James Levine (dirijor), Gian Carlo Menotti (regizor), 1980. DG, DVD, streaming pe Met on Demand.

Din cele trei spectacole înregistrate în cele mai mari teatre (Scala – 1978, Met – 1980, Covent Garden – 1983), recomandarea merge spre ultimul. Asta pentru că transmisiunea de la Scala nu e disponibilă comercial (dar vă puteți încerca șansa pe YouTube), iar în cea de la New York, Renata Scotto nu poate fi asociată cu imaginea lui Manon Lescaut, oricât de bine ar cânta.

În rest, toate cele trei producții sunt clasice, cu un plus de autenticitate pentru cea a lui Götz Friedrich, importată la Londra de la Hamburg, cu decoruri realiste, dintre care actul întâi domină vizual memoria. Domingo e credibil și în bună formă vocală, dozându-și efortul pentru a cânta unitar pe tot parcursul serii, așadar nici o ocheadă aruncată publicului, nici un cabotinism. Kiri Te Kanawa este depășită de rol, însă reușește să se descurce, în special la Amiens, unde partitura i se potrivește și ingenuitatea îi vine foarte bine. Actul final este emoționant, realmente. Surpriza plăcută vine de la Thomas Allen, poate cel mai reușit Lescaut al videografiei. Giuseppe Sinopoli dirija pentru prima dată opera lui Puccini și o face în stilul său agitat, cu schimbări bruște de ritm și reușește să captiveze.

*** 🎭 *** 🎼 Kristīne Opolais (Manon), Jonas Kaufmann (Des Grieux), Cristopher Maltman (Lescaut), Maurizio Muraro (Geronte), Royal Opera House, Antonio Pappano (dirijor), Jonathan Kent (regizor), 2014. Opus Arte, DVD/Blu-Ray. HD

Pentru o producție modernă, filmată la înaltă rezoluție, nu sunt prea multe opțiuni comerciale, așa că rămânem în continuare la Londra, trei decenii mai târziu. Jonathan Kent propune un univers deprimant, în care Amiens devine un motel tipic din vecinătatea unui aeroport, iar lumea lui Geronte e cea a noilor îmbogățiți, lipsiți de orice stil, prieteni cu lumea interlopă, de care și Lescaut e apropiat, iar Manon e redusă la un clișeu, cel al femeii obiect, traficate mai degrabă spre Est decât spre America. Scenele cu Manon și Des Grieux sunt sulfuroase, de un erotism evident, dar cu atât mai plauzibil în context.

De notat că montarea a fost co-produsă cu Opera Națională București, dar n-a apucat să mai fie prezentată în România din multe motive, toate regretabile. Opolais e liniară, tranziția personajului nu există în voce, ci doar în rezolvarea teatrală, a unei costumații provocatoare care se destramă de la un act la altul. Kaufmann nuanțează, lipsindu-i atacul spinto specific tenorilor latini, dar, ca de obicei, reușește să construiască un personaj al său, un Des Grieux care rămâne mereu un pic adolescentin, un pic stângaci, un pic timid, un pic reținut, până la final. În schimb Maltman e un Lescaut poltron și simpatic, iar Antonio Pappano conduce cu pasiunea ce pare să lipsească din scena vocală, nu și din cea teatrală.

Alternative sunt puține. Montarea clasică a Lilianei Cavani de la Scala (2005), cu un Muti stăpân absolut peste un José Cura solid, dar fără sensibilitate și o Guleghina pe linia spinto autoritară, sau noua producție de la Met, cu aceeași Opolais și un Alagna taxat greu de dificultățile rolului.