Așa cum era clar încă de când s-a anunțat stagiunea de toamnă, la ONB nu este nimic de văzut anul acesta. La Viena însă…

O producție legendară

Punerea în scenă a lui Anthony Minghella (The English Patient, Cold Mountain)  pentru Madama Butterfly merită amintită, chiar și pentru cei care urmăresc stagiunea Met in HD și o cunosc deja foarte bine. A avut premiera în Noiembrie 2005 la English National Opera și, deși criticată, a obținut premiul Olivier. Metropolitan și Opera Națională a Letoniei au coprodus spectacolul, astfel încât punerea în scenă s-a mutat imediat și la New York, în 2006, inaugurând mandatul de director al lui Peter Gelb, unde a strâns până azi peste 85 de reprezentații și 4 transmisiuni live la cinema. Evident, a ajuns și la Riga, apoi în Australia, la Perth. În toamna lui 2020 a marcat și începutul mandatului lui Bogdan Roščić ca director general al Operei de Stat din Viena, precum și debutul lui Philippe Jordan ca director muzical, înlocuind istorica, dar prăfuita producție a lui Josef Gielen ce data din… 1957.

Madama Butterfly (r. Anthony Minghella)

Madama Butterfly (r. Josef Gielen)

La 2o de ani de la premiera absolută, montarea nu și-a pierdut nimic din prospețime și nici din controverse. Madama Butterfly e o operă captivă epocii și locului în care a plasat-o Puccini: Japonia începutului de secol XX. Casa cu pereți din hârtie de orez și podulețul din grădină au rămas niște repere scenografice imuabile și cam toate montările din lume nu făceau decât să privească din diverse perspective acest cadru. Cine a văzut punerea în scenă a lui Jean Rânzescu de la ONB (1958) putea spune că le-a văzut pe toate.

Minghella propune o scenă goală. Casa e redusă la niște panouri culisante multifuncționale. Scena e înălțată în spate și toată lumea intră pe acolo. Deasupra e o oglindă care permite o perspectivă diferită asupra acțiunii. Copilul lui Cio-Cio San e înlocuit de o păpușă bunraki manevrată de trei păpușari îmbrăcați în negru și această soluție a stârnit multe comentarii. Dar Minghella s-a apărat spunând că un copil n-ar fi putut executa toate mișcările pe care le voia și ar fi părut mereu fals, deturnând atenția de la tragedia din libret. Momentele orchestrale sunt populate de coregrafii și de alte păpuși (după părerea mea mai puțin inspirate). Rezultatul este o surpriză, o ieșire din stereotip prin care drama este redescoperită de public și devine mai intensă. Chiar dacă am văzut spectacolul filmat de multe ori până acum, tot a reușit să mă emoționeze.

Apoi vine muzica. Giampaolo Bisanti a condus cu spirit italian Wiener Philharmoniker, un Rolls Royce al orchestrelor simfonice, dar n-a reușit să evite decalajele la debutul operei și în secvența intrării corului pentru nunta lui Cio-Cio San. Dar balansul sonor al orchestrei și al fosei cu scena a compensat. E pur și simplu altă planetă față de București, unde sunetul tare și dur e normă. Gheișa a fost Marina Rebeka, care a preluat în repertoriu și acest rol. I-a ieșit foarte bine, cu toate nuanțele la locul lor, fără exagerări de gesturi orientale. Fără un timbru ieșit din comun, dar cu acute sigure și prin urmărirea atentă a progresiei dramatice, sopranei letone i-a ieșit foarte bine rolul.  Joshua Guerrero, deja experimentat în rolul lui Pinkerton (de văzut, mai la începutul carierei, cu Olga Busuioc la Glyndebourne) a părut stresat de acutele din primul act, dar le-a depășit cu bine. Cel mai interesant a fost însă tânărul Stefan Astakhov, un bariton german de origine rusă, foarte liric și plin de empatie în rolul lui Sharpless, aș putea spune că marea scenă a scrisorii din actul al doilea a fost mișcătoare.

Aplauzele și ovațiile sincere ale publicului, la sfârșitul operei, au adăugat un plus de emoție și farmec acestei prime seri. A doua zi era programată La bohème, însă aproape că m-am bucurat că n-am găsit bilet.

Plăceri vinovate

Așa că am ajuns să văd operetă la ea acasă: Văduva veselă la Volksoper și nu doar că n-am regretat deloc, dar s-a dovedit o experiență pe care sper s-o repet cât mai curând. Producția regizoarei franceze Mariame Clément a avut premiera în primăvara acestui an și a fost transmisă în direct de televiziunea austriacă. Deși a fost aspru criticată în presa austriacă, mie mi-a plăcut foarte mult.

Ambasada statului imaginar (dar balcanic) Pontevedro e sobră și mohorâtă, dominată de portretul fotografiat al liderului militar, purtând ochelari. După costume, acțiunea pare plasată în anii ’50, ceea ce e un pic absurd pentru că zona sud-estului european era comunizată, ceea ce face greu de explicat existența baronilor, conților și cu atât mai improbabil a milionarelor. Trecând peste asta (în fond absurdul face parte din obiceiurile operetei), îi găsim pe Hanna Glawari și pe contele Danilo bătrâni și decrepiți, la 30 de ani distanță de amorul lor inițial, ceea ce pune totul într-o perspectivă diferită de clișeul obișnuit. Liftul ambasadei e defect, Hanna ratând plenar intrarea glamour în scenă. Njegus e securistul misiunii diplomatice, un personaj mai degrabă sinistru și limitat ca inteligență. Toată lumea e percheziționată la intrare, iar în partea a doua, la petrecerea Hannei, invitații sunt puși să se descalțe, fără excepție, în pură tradiție balcanică. Satira e evidentă la tot pasul. Produsul național de maximă mândrie al pontevedrienilor e o tărie numită Čičak (a nu se scăpa vreo picătură pe jos, că se găurește covorul), introdusă la Paris exclusiv prin contrabandă, însă milionara Glawari pare să dețină cantități considerabile din care consumă toată lumea și, practic, cam toate personajele secundare sunt în stare de beție pe parcursul serii (un moment amuzant fiind căutarea febrilă a încălțărilor într-un dulap, în drum spre Maxim’s). Camille de Rosillon e un pictor mulatru, îmbrăcat cu tricou marinăresc, grisetele devin sufragete și seria clișeelor poate continua cu costumele populare albaneze ale funcționarilor etc etc.

Chiar dacă Daniel Schmutzhard a ratat aria de intrare a lui Danilo, dovedindu-se un bariton cu o voce mai degrabă epuizată cu care susținea cu dificultate linia, cumva decrepitudinea personajului a salvat situația. Anett Fritsch (Hanna Glawari) a avut nevoie de câteva minute pentru a-și încălzi vocea, dar a cântat din ce în ce mai sigură pe ea până la final. În schimb, cuplul Valencienne – Camille (Lauren Urquhart și Aaron-Casey Gould) a fost excelent, ambii cântând aproape de ideal în tradiția de operetă. Vedeta serii a fost, de departe, ansamblul Volksoper. O orchestră cum n-am auzit decât pe disc, cântând discret, elegant, păstrând într-un echilibru perfect eleganța și frivolitatea partiturii lui Lehár, condusă cu multă atenție de Alexander Joel, un cor plin de nuanțe, cu o dinamică tare-încet adorabilă. Experiența spectacolelor din primăvară a contat, pentru că totul a sunat mai bine decât în transmisia televiziunii de la premieră, pe care am găsit-o câteva zile mai târziu, înregistrată. Pe scurt, un spectacol modern, amuzant și surprinzător, în care interpretarea muzicală lipsită de orice accente grosiere atenua kitsch-ul inerent al libretului.

În fine, Britten…

… și deja istorica producție a lui Willy Decker pentru Billy Budd, prezentată prima dată la Anvers în 1994, pentru a ajunge la Viena în 2001. Din distribuția de la premiera vieneză a rămas Adrian Eröd, atunci în rolul titular, acum în cel al lui Mr. Redburn.

Montarea lui Decker este simplă și implacabilă. Scena e puntea din față a unui vas de război britanic, doar o cortină transformă uneori spațiul în cabina căpitanului Veare. E o operă numai cu bărbați (și câteva voci de copii), un subiect dur, al condamnării la moarte, pe nedrept, a unuia dintre marinari pentru instigare la revoltă. Substratul gay e prezent, dar niciodată explicit, ca justificare a acuzației.

Am avut ocazia să vedem această operă și la București la Festivalul Enescu, a fost bine, dar pe o scenă de operă, cu decoruri și costume, totul devine mult mai interesant. Gregory Kunde a tăiat felia leului, prin distribuirea lui în rolul lui Edward Fairfax Vere: perfect adecvat, reziliența vocii lui și vârsta fiind un avantaj inerent, mai ales în scenele care deschid și închid opera, la ani distanță de evenimente. Din fericire, Huw Montague Rendall, debutant la Wiener Staatsoper, a avut o prezență pe cât de proaspătă în rolul lui Billy Budd pe atât de bună vocal.

Momentul muzical al serii l-a constituit secvența apariției din ceață a navei franceze, Britten a pus aici toată inventivitatea lui de compozitor, desenând un tablou sonor cu totul impresionant.  Evident, Wiener Philharmoniker s-a ridicat cu brio la nivelul momentului, la fel și corul.

E interesant de știut că, atât la Madama Butterfly cât și la Billy Budd, în fosa Operei de Stat din Viena a fost rotația a doua a orchestrei, prima garnitură fiind plecată într-un turneu asiatic. Cu alte cuvinte, acesta este standardul: excepțional, indiferent de resurse.

De ce nu se poate și la noi? Până acum ne plângeam de bani. Și, da, o diferență încă există între subvențiile acordate de statul român și cele din țările dezvoltate, dar această diferență se tot micșorează. Apoi, talente avem, toată lumea recunoaște asta. Răspunsul e simplu: managementul de aparatcic al directorilor români de instituții muzicale.

Casete tehnice:

într-o Vineri, 1 Noiembrie, la Wiener Staatsoper
Giacomo Puccini: Madama Butterfly
Regia: Anthony Minghella, decoruri: Michael Levine, costume: Han Feng, mișcare de scenă și coregrafie: Carolyn Choa, lumini: Peter Mumford;
Marina Rebeka (Butterfly), Joshua Guerrero (Pinkerton), Daria Sușakova (Suzuki), Anita Montserrat (Kate), Stefan Astakhov (Sharpless), Matthäus Schmidlechner (Goro), Alex Ilvakhin (Prințul Yamadori), Evgeny Solodovnikov (Bonzo), Andrei Maksimov (Comisarul Imperial)
Orchestra și Corul Operei de Stat din Viena
Dirijor: Giampaolo Bisanti

Într-o Sâmbătă, 2 Noiembrie, la Volksoper Viena
Franz Lehár: Die lustige Witwe (Văduva veselă)
Regia: Mariame Clément, decoruri și costume: Julia Hansen, lumini: Alex Brok;
Anett Fritsch (Hanna Glavary), Daniel Schmutzhard (Danilo); Szymon Komasa (Ambasadorul Zetta), Lauren Urquhart (Valencienne), Aaron-Casey Gould (Camille de Rosillon), Jakob Semotan (Njegus), Michael Havlicek (Cascada), James Park (Raoul de St. Brioche), Georg Wacks (Bogdanovic), Elisabeth Schwarz (Sylviane), Nicolaus Hagg (Kromov), Annely Peebo (Olga), Daniel Ohlenschläger (Pritschitsch), Dunja Sowinetz (Praskovia), Angjelika Cyfeku (Lolo), Renatka Kucharova (Dodo), Midori Dablander (Jou-Jou), Christiane Costisella (Frou-Frou), Heike Dörfler (Clo-Clo), Angela Riefenthaler (Margot).
Corul și orchestra Volksoper (maestru de cor: Roger Díaz-Cajamarca)
Dirijor: Alexander Joel

într-o Duminică, 3 Noiembrie, la Wiener Staatsoper
Britten: Billy Budd
Regia: Willy Decker, decoruri și costume: Wolfgang Gussmann;
Gregory Kunde (Edward Fairfex Vere), Huw Montague Rendall (Billy Budd), Brindley Sherratt (John Claggart), Adrian Eröd (Mr. Redburn), Wolfgang Bankl (Mr. Flint), Attila Mokus (Locotenentul Ratcliffe), Andrea Giovannini (Red Whiskers), Andrei Maksimov (Donald), Dan Paul Dumitrescu (Dansker), Hiroshi Amako (un novice), Alex Ilvakhin (prietenul novicelui), Lukas Schmidt (Squeak), Evgeny Solodovnikov (nostrom), Jusung Gabriel Park (prim ofițer), Marcus Pelz (ofițer secund), Devin Eatmon (gabier)
Orchestra și Corul Operei de Stat din Viena
Dirijor: Mark Wigglesworth