Azi dimineață am primit verdictul  Curții Europene a Drepturilor Omului în procesul meu cu România. Am câștigat cu unanimitate de voturi (7-0). Îi mulțumesc public dnei avocat Diana-Olivia Hatneanu pentru tot.

Istoria cazului

Povestea începe în anul 2016, când decizia ministerului culturii de a înlocui directorul interimar al Operei Naționale București a declanșat un lanț al evenimentelor scăpate de sub control, care a culminat cu demisia ministrului culturii și este sursa unei lungi perioade de instabilitate instituțională care nu s-a terminat definitiv nici până în ziua de astăzi.

Filmul evenimentelor se regăsește pe acest blog, în articolul April, Bloody April.

Scandalul de la baletul ONB din 2016 a avut o componentă xenofobă foarte puternică. Dansatorilor din ansamblul condus de Johan Kobborg li s-a strigat să plece la ei în țară, iar producțiile unor mari regizori străini și moderni (Graham Vick, în special) au fost eliminate din repertoriu. Privind în urmă, scandalul acesta a fost unul dintre  germenii locali care au produs, în timp, monștrii care bântuie astăzi politica românească.

Nimeni de la Operă n-a plătit nimic pentru cele întâmplate atunci. Doar victimele: Johan Kobborg, Alina Cojocaru (English National Ballet), Francesca Velicu (English National Ballet), Marina Minoiu (Opera Regală din Copenhaga), Dawid Trzensimiech (Opera Națională Varșovia), Bianca Stoicheciu (Béjart Ballet Lausanne) sunt numele cele mai proeminente din trupa de atunci care au plecat definitiv, dar cel puțin încă tot atâția au plecat și ei la rândul lor, unii abandonând cariera de dansator profesionist. Publicul a fost alungat din sală prin oprirea mai multor spectacole, iar critica muzicală reprezentată de mine în acel moment a fost trimisă în judecată.

CEDO

Mi s-a cerut un prejudiciu moral de 100.000 € și primul proces l-am pierdut de o manieră categorică. Hotărârea Tribunalului București suna mai rău decât însăși cererea de proces formulată de  soprana I. I. și dirijorul T. S. La apel, grație dnei Hatneanu, am întors acea hotărâre la 180 de grade, dar, deși am câștigat, instanța m-a obligat totuși să plătesc niște daune morale, mult mai mici, ce-i drept. În fine, recursul a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pe scurt, cei doi au „filmat încet” (expresia le aparține) tot ce apărea pe contul meu de Facebook și au decis că eu sunt singurul vinovat și trebuie să plătesc pentru comentariile tuturor. Au înaintat un morman de capturi ecran, prin care cca 150 de comentarii au devenit vreo mie, duplicate prin capturi ecran ba cu telefonul, ba cu browser-ul de Internet de pe PC, ba cu tableta, multe să fie, cât să descurajeze orice judecător să le citească cu atenție. Să nu vă imaginați că acele comentarii ale cititorilor mei erau atât de ofensatoare. Nimic, nici măcar ulterior acceptabilul hashtag #m..ePSD. Erau comentarii legate de calitatea, sau mai degrabă lipsa de calitate artistică a celor doi și a altor protestatari. Hotărârea finală a justiției  a fost una tipic românească și neasumată: am câștigat moral și am pierdut bani în același timp.

Așa am ajuns să contest la Curtea Europeană a Drepturilor Omului deciziile instanțelor din țara mea. Și am câștigat azi, la aproape un deceniu distanță de  evenimentele care au declanșat procesele.

În loc de concluzie

„Te cerți cu cei pe care-i iubești“ – m-a învățat un prieten acum mai mulți ani și mi-am adus aminte de asta când am decis să mă judec cu țara mea la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Nu pentru a o învinge, ci pentru a o face mai bună, atât cât mi-a stat în puteri.