Într-o duminică, 8 septembrie, la Sala Radio
Wolfgang Amadeus Mozart: Die Zauberflöte K. 620
Romain Gilbert (regie), Hervé Gary (lumini)
Manuel Winkhler (Sarastro), Mauro Peter (Tamino), Elsa Dreisig (Pamina), Kathrin Lewek (Regina nopții), Miriam Kutrowatz (Papagena), Äneas Humm (Papageno), Andreas Conrad (Monostatos), Marcell Bakonyi (Naratorul), Silja Aalto, Iris wan Wijnen, Marie Seidler (Cele trei doamne), Maximilian Fieth (Al doilea preot), Martin Logar (primul soldat în armură), soliști ai corului de copii St. Florian (David Platzer, David Öller, Tobias Reindl, Valentin Werner)
Die Deutsche Kammerphilharmonie Bremen
Khorwerk Rühr (maestru de cor: Michael Alber)
Dirijor: Tarmo Peltokoski

Cred că e pentru prima dată când am resimțit ca palpabilă, chiar pregnantă, binecunoscuta expresie prin care este descrisă muzica lui Mozart: „un zâmbet strivit de o lacrimă”. Pentru că, pe cât de amuzantă a fost regia de scenă a acestui Flaut fermecat, puritatea stilistică a interpretării muzicale a fost de o perfecțiune emoționantă. Și poate că alte cuvinte ar fi redundante, suficient să notez caseta tehnică și atât. Dar vreau totuși să împărtășesc câteva impresii cu cei care au fost prezenți la Sala Radio și cu cei care n-au fost.

Operele lui Mozart au făcut furori la Ateneu în cadrul Festivalului. Così fan tutte în 2015 urmate de un Don Giovanni în 2019, duceau bienala Enescu aproape de Salzburg, chiar și în reprezentații semi concert. Trilogia Mozart – Da Ponte n-a fost completată niciodată de un Nozze di Figaro, ba mai mult, operele lui Mozart au fost alungate, odată cu diminuarea genului în program, la edițiile următoare. Chiar și acum, Die Zauberflöte n-a încăput decât la Sala Radio, de la ora 13:00, fără titrare (tristă obișnuință), nici Salieri nu s-ar fi priceput mai bine să-l marginalizeze… Noroc cu distribuția de pe afiș, atrăgătoare prin câteva nume de cântăreți excepționali: Elsa Dreisig și Kathrin Lewek în primul rând, dar aș face o mare nedreptate întregii distribuții dacă m-aș rezuma numai la ele.

Să mai adaug la toate de mai sus că Flautul fermecat este în Top 3 al celor mai des programate opere din lume, atât în ultimul deceniu, dar și în următorii 5-6 ani. Nu însă și în România, unde nu intră în repertoriul permanent al niciunui teatru de operă, fie din București, fie din țară, în afară de o versiune mult scurtată și cântată în română la Opera Comică pentru Copii și atunci când e scoasă de la naftalină de Opera Brașov sau Opera Maghiară Cluj.

Romain Gilbert a început ca pianist și muzicolog pentru a ajunge în cele din urmă regizor, ca asistent al lui Laurent Pelly sau Claus Guth (dau doar numele cele mai sonore) și a devenit un specialist al semi producțiilor (tot el a pus în scenă și Così fan tutte despre care am amintit mai devreme). Câteva becuri cu filament, ingenios distribuite de Hervé Gary, au trasat un cadru schematic și abstract al acțiunii operei, iluminând sau scufundând în penumbră orchestra. Soliștii, îmbrăcați contemporan, au fost conduși printr-o dramaturgie care excludea și referințele masonice și feeria basmului muzical pentru copii. Un iconoclasm nu doar binevenit, dar și foarte eficient pentru că a adus toate personajele alături de public, uneori și la propriu (intrarea lui Papageno prin sală). De asemenea, un minimalism nu doar inevitabil, dar tot atât de binevenit pentru că nu distrăgea pe nimeni de la muzică, dar anima foarte bine scenele vorbite. Absența sub/supra titrării a fost compesată de câteva replici spuse în limba engleză de Papageno, plusând cu jocuri de cuvinte și chiar de referințe locale (mâncare românească, confuzia București/Budapesta și un ironic „we don’t like strangers”), de un umor contagios. De altfel, Äneas Humm a fost una dintre vedetele după amiezii, deși, așa cum se întâmplă de obicei cu rolul lui Papageno, vocea sa are încă accente tenorale, specifice unui bariton tânăr, compensate de vervă și de personalitate artistică.

Mauro Peter a etalat o voce de tenor la primele roluri importante, perfect adecvat stilistic muzicii lui Mozart, dar prima mare impresie a făcut-o trio-ul celor Drei Damen, de o omogenitate stupefiantă, de o prospețime îmbătătoare, până la punctul în care apariția Paminei (Elsa Dreisig) n-a venit ca o revelație, ci ca o completare ideală a unui ansamblu care mersese perfect până atunci. Evident că acutele și forța expresivă a sopranei Kathrin Lewek, care e deja celebră în rolul Reginei nopții, a făcut senzație într-un rol conceput ca atare. Manuel Winkhler a fost un Sarastro perfect, un timbru generos de bas, fără dificultăți în nici un registru vocal. Marcell Bakonyi l-a secondat cu brio, Andreas Conrad a fost exact ce trebuia, eliminând fericit caricatura din rolul lui Monostatos, iar Miriam Kutrowatz a fost o Papagena delicioasă. Puștii din corul St. Florian (un ansamblu de copii cu o tradiție de… 1.000 de ani!) au cucerit toate inimile, fiind ovaționați puternic la final.

Un cor relativ mic (30 de persoane)  și perfect echilibrat a cântat suav, în opoziție totală cu corurile academice sau de operă de la noi, iar orchestra s-a simțit mereu acasă în acest repertoriu. Arcușe baroc, intensitate sonoră scăzută, în care orice nuanță dinamică se simțea epidermic, orice acoperire a soliștilor de către instrumente a fost exclusă.

Există o lungă pleiadă de dirijori finlandezi, porniți de la o școală excelentă care a dat orchestrelor lumii nume foarte interesante ce și-au lăsat amprenta asupra muzicii din ultimii 50 de ani. O disrupție după generațiile interbelice germane care-și trăiau amurgul în anii ’80 (Karajan, Böhm, Celibidache y compris), începută cu Salonen și continuată până azi cu trei reprezentanți numai la acest Enescu 2025: Mäkelä, Rouvali și acum acest Tarmo Peltokoski. Un dirijor foarte tânăr (e născut în anul 2000), care n-a avut nicio problemă în a conduce tot acest opus pe care mulți dirijori nu-l stăpânesc bine nici după zeci de ani de carieră, permițându-și chiar să se lase implicat de regizor și în acțiune, atunci când i-a luat locul tinerei care acompania la glockenspiel recitativele lui Papageno.

Însă dincolo de ludic și de dramatic, de episoade spontane sau regizate, momentele muzicale precum corul O Isis und Osiris, sau duetul Paminei cu Papageno (Bei Männern), ariile lui Sarastro și ale Paminei (In diesen heil’gen Hallen și Ach, ich fühl’s)  au făcut ca  acest Flaut fermecat  să pară cea mai frumoasă operă compusă vreodată, la un nivel pe care nu mi l-aș fi imaginat posibil. Cel al unui soi de Parsifal accesibil tuturor, comunicând cu sinceritate muzicală geniul unui compozitor și un mesaj filosofic care nu a mai avut nevoie de nicio traducere regizorală.