În acea ultimă Duminică, 22 Septembrie, la Ateneul Român
Mozart: Don Giovanni
Dramma giocoso în două acte, libret de Lorenzo da Ponte
Luca Pisaroni (Don Giovanni), Patrick Grahl (Don Ottavio) Silvia Schwartz (Donna Anna), Olga Bezsmertna (Donna Elvira), Alex Esposito (Leporello), Giulia Semenzato (Zerlina), David Soar (Il Commendatore, Masetto)
Basel Chamber Orchestra
Giovanni Antonini

Sunt convins că misiunea unui festival este de a prezenta lucruri noi și greu accesibile în rutina zilnică a stagiunilor. Fie că este vorba de titluri din afara repertoriului, fie că este vorba de puneri în scenă revoluționare sau măcar extravagante. Bienala Enescu nu face excepție, prezentând de vreun deceniu lucrările contemporanilor lui Enescu sau opere baroc nemaivăzute pe la noi. Acum doi ani m-a surprins programarea unui Cosi fan tutte, atâta vreme cât Mozart e prezent cu trilogia Da Ponte și în teatrele de operă locale, chiar și în provincie. Ateneul n-a gemut de lume atunci, dar spectacolul lui Minkowski a avut atâta prospețime, încât mi-am dat seama că, în România, marele absent este chiar Mozart, spectatorii de operă fiind expuși doar la o caricatură interpretativă a lui.

Așa că anul acesta n-am mai fost deloc surprins de acest nou experiment cu Mozart la Enescu 2019, ba chiar numele lui Giovanni Antonini era atrăgător ca un magnet (cred și astăzi că Anotimpurile lui Vivaldi nu au fost niciodată mai interesante ca în înregistrarea lui la conducerea ansamblului „Il giardino armonico”), în ciuda nenumăratelor schimbări de distribuție ale spectacolului din 22 Septembrie, ultima fiind anunțată chiar săptămâna asta, când Olga Bezsmertna a înlocuit-o pe Miah Persson în rolul Donnei Elvira.

Pentru mine, Festivalul Enescu 2019 s-a oprit la acest Don Giovanni. Aproape că m-am bucurat că opera lui Mozart se întindea copios peste concertul final al celor de la Concertgebouw, de la Sala Palatului.

A fost o după amiază nebună, la sfârșitul primului act aveam senzația că nu respirasem de când începuse uvertura. La fel ca în 2017, cântăreții au alergat pe toată scena Ateneului, în jurul orchestrei, jucând mai convingător decât în orice spectacol de la operele românești. Luca Pisaroni, multă vreme un excelent Leporello, a început să cânte rolul lui Don Giovanni abia anul acesta, la Metropolitan. A fost excelent, un Don viril care nu-și propune să seducă prin vorbe, pentru că e sigur pe înfățișarea lui, drept urmare e insistent și presant. O voce puternică, cu un timbru uneori forțat, lirismul există dar nu e subliniat, însă în viteza nebună cu care se cântă, toate criteriile de apreciere ale unui artist liric devin secundare în fața credibilității actoricești pe care o degajă. Sigur că „Aria șampaniei” a suferit de respirații dese și fraze scurte, dar Pisaroni a livrat atât de intens, încât amănunte de acest fel nu mai contează. Aș putea găsi cusururi tuturor, însă ele ar fi cu totul neimportante în fața ardenței cu care au jucat și cântat.

Alex Esposito are o voce chiar un pic mai impunătoare decât a lui Pisaroni, Ateneul s-a dovedit încă o dată cel mai bun auditorium pentru operă din România. Chiar dacă are o problemă cu vocalele deschise, pe care încearcă să le mascheze, Leporello al său a fost comic și truculent, capabil însă de metamorfoză în scena când schimbă hainele cu Don Giovanni. Olga Bezsmertna a fost excelentă ca Donna Elvira, noua stea a Operei din Viena afișând o autoritate reconfortantă: vocal a fost superbă, departe de tiparul Elvirei isterice, dar nu mai puțin înflăcărată. Mai mult, starea de graviditate a sopranei o făcea încă și mai credibilă în rolul unei femei seduse și abandonate, confruntările cu Don Giovanni fiind mereu ambigue, împărțite între furie, iertare, abandon și revoltă.

Giulia Semenzato a fost delicioasă, de o tinerețe cuceritoare, o Zerlina de vis (tot așa cum a fost o senzațională Despina în 2017). David Soar a fost, pe rând, Comandorul și Masetto, la fel ca la premiera absolută a operei la Praga, când cele două roluri au fost cântate de același bariton. Soar a fost de o versatilitate superbă, cele două roluri fiind foarte clar diferențiate vocal: un bariton solid ca Masetto, un bas neașteptat de impunător în rolul Comandorului. Silvia Schwartz a fost singurul punct mai slab al distribuției, cu o voce mică dar instrumentală foarte concentrată, obosind însă în finalul marii arii a Donnei Anna din al doilea act (Non mi dir), când agilitatea i-a fost pusă la încercări greu de surmontat. Superb și Patrick Grahl, un tenor cu acute naturale la limita dintre falsetto și impostație, Don Ottavio al său a avut aura marilor interpreți din secolul trecut, o voce lirică și o culoare iradiantă.

Basel Chamber e o orchestră excelentă. Ansamblul cântă pe instrumente de epocă, însă, în ciuda vitezei de execuție, nu se feresc să nuanțeze. Meritul este al lui Giovanni Antonini, care a fost omniprezent în rolul de dirijor dar și de sufleor, cântând fără voce toate rolurile și urmărind îndeaproape toate intrările soliștilor, pe care i-a echilibrat cu orchestra fără greșeală.

Entuziasmul publicului a fost așa de mare încât, după moartea lui Don Giovanni, aplauzele și ovațiile au oprit spectacolul, care nu s-a mai reluat cu sextetul final. Asta spune tot despre acest Don Giovanni, al doilea experiment cu o operă de Mozart la bienala Enescu aproape că cere un festival în sine dedicat numai lui. Și da, în această după amiază, cu o orchestră baroc de o vehemență seducătoare și cu o garnitură de soliști care cântau de parcă era cel mai important spectacol din viața lor, Don Giovanni a devenit cea mai bună operă compusă vreodată.

Festivalul Enescu 2019 s-a terminat. După ce-mi voi reveni din uimire, mă voi întoarce cu câteva concluzii despre această ediție, așa cum am făcut în ultimii ani.