11 septembrie, ora 19:30, la Sala Dalles – bilete la Ticketstore.

Cu Cleopatra David am mai făcut două spectacole până acum: La serva padrona de Pergolesi și Bach, colegul de birou (Cantata cafelei și Cantata țăranilor). În ambele proiecte am pornit de la aceeași convingere: că muzica preclasică nu are vârstă și că o punere în scenă contemporană poate demonstra exact actualitatea acestei muzici.

De data aceasta, lucrurile stau altfel. La Voix Humaine – Vocea umană – a lui Francis Poulenc, compusă în 1958 după piesa lui Jean Cocteau din 1930 este, din orice unghi am privi-o, povestea unei despărțiri. O femeie, singură în cameră, vorbind la telefon cu bărbatul care o părăsește, în timp ce linia se întrerupe, centralista intervine, cuplajul intervine brutal și ea se agață de fiecare secundă de legătură ca de ultima. Cocteau a scris un monolog aproape clinic al disperării. Poulenc l-a pus pe o linie muzicală care urmează respirația vorbirii reale, fără arii, fără refugiu.

Dar Vocea umană este deja aproape contemporană. Așa că am ales să mutăm această poveste în România comunistă, și am făcut-o pornind de la o poveste reală. 

Am cunoscut cândva o femeie care, în timpul comunismului, a fost urmărită de Securitate din motive absurde: o rudă plecată în străinătate, o origine care o făcea suspectă, dar nici o vină reală în ochii oricărui sistem. Iar partea cea mai îngrozitoare a poveștii ei este că a ajuns să se îndrăgostească de ofițerul care o urmărea informativ. Povestea celor doi a continuat și după Revoluția din 1989 ceea ce face plauzibil scenariul unui film precum Das Leben des Anderen (2006). A murit singură, prea devreme, părăsită. N-am putut asculta niciodată Vocea umană fără să mă gândesc la această poveste. Iar atunci când am văzut-o pe scenă pe Ana Caterina Antonacci cântând-o, la un Festival Enescu, în același an în care prietena mea tocmai se prăpădise, am ascultat totul cu ochii în lacrimi, de la început până la sfârșit. 

Așa că, în spectacolul nostru, telefonul nu mai e singurul instrument de legătură și de trădare. Cocteau propunea un spectacol în care publicul aude o jumătate de conversație. Noi vă propunem un monolog, în care de partea cealaltă a microfonului e un sistem întreg care ascultă și notează.

Nu sper ca cei care vin la spectacol să plece cu o impresie. Sper să cadă pe gânduri despre cât de mult din intimitatea noastră ar rezista unei priviri din afară. Și despre faptul că dragostea, oricât de distorsionată de societate și de frică, găsește totuși felul ei de a rămâne și de a învinge, măcar prin amintire.