Nu am călătorit în străinătate mult, dar atât cât am fost plecat, mi-am făcut un obicei din a merge la un spectacol de operă în țara în care mă găseam. Budapesta, Viena, Berlin, Praga, Milano, Frankfurt, pe unde am trecut, sunt nu numai orașe europene importante, dar și centre muzicale excepționale. În 2009 a venit rândul Londrei. Aveam de stat aproape o săptămână. Cum deplasarea fusese decisă destul de brusc, n-am avut timp să caut bilete la operă. M-am uitat însă pe site-ul de la Royal Opera House – Don Carlo.

Don Carlo ! Una dintre cele mai frumoase opere scrise vreodată, și printre cele nu doar lungi, dar care necesită o distribuție extraordinară, pentru că e nevoie de un cvintet de soliști formidabili ca să o susțină. Fiind vorba de opera de la Covent Garden, așteptările erau foarte mari. Atât de mari încât, bineînțeles, spectacolul era sold out. Premiera avea loc chiar cu o zi înainte de plecarea mea spre casă.

Patru zile am stat cu site-ul operei deschis în browser-ul laptopului, la pagina de rezervări de bilete. Doar, doar renunță cineva. Aproape că mă resemnasem, când, la un nou refresh, au apărut trei bilete, două foarte ieftine de 7 pounds și unul foarte scump de 200. Am rezervat unul dintre cele două bilete ieftine. Eram atât de tulburat de ce mi se întâmpla încât, după ce l-am ridicat de la casă, m-am dus hotărât la intrarea în sală. Am fost oprit cu amuzament de portar, după ce mi-a studiat biletul: „Spectacolul e mâine, domnule!”. Am stat apoi 24 de ore fiert de nerăbdare. Inutil să mai spun că orele treceau de zece ori mai greu. Mi-am cumpărat de la magazinul operei DVD-ul cu producția lui Visconti, imortalizată video abia în 1985, cu Ileana Cotrubaș în rolul Elisabettei di Valois, și discul audio cu înregistrarea premierei aceleiași producții, cea din 1958, cu Giulini, Vickers, Gobbi, Christoff. O ocazie bună de a face să treacă seara mai repede dar și de a avea libretul mai proaspăt în minte, pentru a doua zi.

Cu un an înainte, în 2008, producția lui Luchino Visconti fusese înlocuită cu una nouă, semnată de Nicolas Hytner. Premiera îl avusese pe scenă pe Rolando Villazon, cu puțină vreme înainte de întreruperea carierei sale. Cronicile din presă aminteau că spectacolele vădeau deja un declin în vocea unuia dintre cei mai promițători tenori ai generației sale. De data asta, urma să cânte Jonas Kaufmann, în 2009 încă nu era atât de celebru ca astăzi. Dar îl știam deja din înregistrarea lui cu Angela Gheorghiu, cu Madama Butterfly. Rodrigo era Simon Keenlyside, Ferruccio Furlanetto era Philip II, ce mai, un vis!

A doua zi mi-am petrecut o bună bucată de vreme îmbrăcând pedant costumul pe care-l aveam la mine. Am plecat cu taxiul, printr-o aglomerație care-mi amintea de București. Cu metroul aș fi ajuns mai repede, dar ocazia specială (chit că aveam cel mai ieftin bilet posibil) m-a făcut să optez pentru etichetă, ca să intru cât mai bine în atmosferă.  Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, strada îngustă din fața operei, care nu permite să fotografiezi frontal fațada clădirii, aici urbaniștii englezi s-au dovedit de o meschinărie greu de închipuit. Biletul meu era sus, la cucurigu, dar mi-a dat ocazia să văd cum arată toată clădirea aceea, cu nu mai puțin de cinci restaurante, pentru toate buzunarele. O operă la Covent Garden înseamnă pentru un spectator localnic o seară întreagă, una deosebită, cu rezervarea nu numai a biletului, dar și a unei mese la unul dintre restaurantele amintite, unde să comenteze spectacolul pe care tocmai l-a văzut.

Deși pe bilet scria „Limited view”, locul rezervat, undeva sus, la înălțimea stemei de la mijlocul cortinei, ascundea doar partea cea mai îndepărtată din spatele scenei. Nici o problemă, pentru că toată lumea care cânta venea spre fosă. Dar și o ocazie bună de a vedea ce locuri nu s-au ocupat jos, la Orchestra stalls. O inspirație, erau câteva, așa că m-am hotărât ca la pauză să mă mut pe unul dintre ele. O pauză petrecută pe terasa clădirii, de unde se vedea întreg cartierul, o panoramă superbă.

S-a cântat versiunea în cinci acte. Kaufmann strălucea. Timbrul său baritonal nu era neapărat pe gustul meu, dar să-l vezi acolo, live, totul se schimba. Singurul regret a fost că nu a dirijat Antonio Pappano, ci Simion Bychkov. După pauză, m-am mutat la parter, cu morga cea mai nonșalantă pe care o puteam afișa, pe un loc ideal: rândul al șaptelea, chiar în mijloc. Cu greu se putea găsi ceva mai bun. Ella giammai m’amo am văzut-o de parcă aș fi vizionat un DVD, cu toate detaliile de prim plan, Furlanetto strivea cu personalitatea sa…

Desigur, toți soliștii au cântat excepțional, la un nivel greu de atins în vreun spectacol de la București. Nu pot să spun că am remarcat pe cineva în mod special, căci toți erau impresionanți, iar producția foarte frumoasă. Poplavskaya era o regină mai fragilă ca niciunde în altă parte, Keenlyside, un Rodrigo foarte bărbătos, dar într-un sens teatral, aș spune tipic englezesc. Emoția a venit de data asta din întregul ansamblu, impecabil. Așa că magia a fost atinsă, în ceea ce mă privește, de corul mesagerilor flamanzi, din scena Auto dafé-ului. O scenă alterată de regizor prin imprecațiile rostite de un inchizitor, care le cerea ereticilor să se pocăiască, strigându-i pe nume pe fiecare, Confessa la tua eresione!, replici care nu erau în libret, dar efectul dramatic era împins la paroxism. Corul flamanzilor era compus din doar șase oameni. După desfășurarea de efective de până atunci, acest grupuscul părea și mai vulnerabil. Când au început să cânte Sire, no, l’ora estrema ancora/ Non suonò per i Fiamminghi in duol, sunetul, inițial firav, treptat a ajuns să umple sala, urcându-și vocalizele până spre cele mai îndepărtate locuri, așezând greutatea unei rugăciuni profunde pe umerii tuturor martorilor ei. Părea o versiune redusă a corului sclavilor evrei din Nabucco, numai că mai plină de distincție, mai fină și de ce nu?, redusă la o scară umană, credibilă, posibilă. Șase voci numai, dar suficiente pentru ca durerea pe care o strigau să poată fi simțită ca asurzitoare în semnificații. Și spectatorii au simți asta, la final, la curtain calls, cei șase fiind foarte ovaționați. Cel puțin pentru mine, acesta a fost momentul șoc al serii, pentru că restul operei l-am văzut în transă, implicat în atmosferă până la sfârșit, într-o uimire mută, din care mă trezeam doar atunci când palmele mă dureau de atâta aplaudat.

Am plecat pe jos până la hotelul unde dormeam, care nu era chiar aproape, nu-mi venea să cred că cinci ore trecuseră atât de repede, ca și cum ar fi fost o simplă arie. Țin minte că mi-am sunat mai mulți prieteni împărtășindu-le bucuria, dar mai ales uimirea față de această noapte… Spre bucuria mea, am aflat peste câteva zile că spectacolul fusese transmis la radio și există chiar o înregistrare audio cu muzica la care asistasem pe viu. Ce bucurie apoi, să ascult, iar și iar, amintirea unei nopți de vis. Cu atât mai mult cu cât era prima dată când vedeam pe viu această operă, în țara mea fiind programată așa  de rar… Și poate de aceea am și povestit atâta despre această operă pe care o urmăresc mereu și care azi, din fericire, e din ce în ce mai jucată în toată lumea.