„Intrați pe acolo și stați cât mai în spate. Nu aveți voie să faceți fotografii”. „Nu fac, nici nu am aparat, eu doar scriu”. Intru în Sala Mare a Palatului. Fără public pare și mai urâtă. Staatskapelle Dresden e pe scenă. Thielemann cere organistului să-și cânte partea și se duce în mijlocul sălii. Orga începe să sune tema din Eine Alpensinfonie. „E bine?” Dirijorul se consultă cu sunetiștii. E bine, se pare. Îmi aruncă o privire rapidă, de control. Stau cuminte, cu o atitudine cât mai nevinovată. Nu m-am așezat chiar în fundul sălii, ci undeva spre capătul sectorului central de fotolii de la parter, în dreptul unui grup de câțiva oameni din staff-ul orchestrei. Pe ecranele laterale ale scenei e afișat un mesaj mare care interzice fotografiatul.

De fapt, nu este propriu-zis o repetiție generală. E o probă de sunet. Dar una ieșită din comun, pentru că acustica artificială a Sălii Palatului trebuie acordată cu muzica lui Richard Strauss. Adică în loc de stupidul „doi, zece, zece, doi” e Eine Alpensinfonie. E fabulos. Dirijorul nu face decât să puncteze momente din simfonie, a căror sonoritate trebuie reglată. Sunt momente cheie. Nu ai cum să te plictisești. Muzicienii de la Staatskapelle Dresden cunosc partitura la perfecție, nu e cazul să se umble la detalii, acestea au fost deja finisate. Cei din staff sunt puși de Thielemann să ocupe diverse poziții în sală și să raporteze cum se aude. Când totul e gata, bate din palme: „Jezt, Vier lezte lieder”. Brusc, o treime din orchestră se ridică și pleacă. Pe ușa din stânga intră Anja Harteros. Mă mut mult mai în față, sunt chiar în dreptul ei. Cei rămași pe scenă o apaludă.

Aici ar trebui s-o descriu. Cum e îmbrăcată, cum aratră, contrastul față de imaginea în concert. Să arăt eventual și o fotografie.

Nu. O repetiție cu Vier lezte lieder nu ar trebui să fie povestită. Trebuie să fii cu totul impudic ca să povestești intimitatea uneia dintre cele mai mari soprane ale momentului. O intimitate cu muzica cea mai iubită de către orice soprană. Pentru că aceste lieduri, deși sunt un adio adresat lumii de către un compozitor bătrân, sunt și ultima sa declarație de dragoste pentru vocea de operă feminină. Artistic vorbind, Richard Strauss a iubit femeile din operă cu o voluptate demnă de un Don Juan. Aceste ultime patru cântece sunt de fapt niște mângâieri ale unui bunic pe creștetul nepoatei sale. Ce simte o soprană, capabilă să înțeleagă întreaga semnificație a acestor cântece, nici nu avem cum să știm. Poate că o condiție esențială este ca acel bunic să fi plecat deja în altă lume.

O fotografie a unui asemenea moment este reductivă. În primul rând, lipsește din ea tocmai muzica. O înregistrare video, oricât de profesionst ar fi făcută, nu poate să redea în același timp și ritmul inimii celui care privește. Și nici nodul din gât de după primele acorduri ale lui Frühling, care se întrerupe brusc, pentru că sunetul e bun. Poate că o imagine potrivită, care să ilustreze ideea de intimitate a repetiției, ar fi un tablou. Un nud care se spală, întors pudic cu spatele către privitor, așa cum picta Renoir. Asta e fotografia ideală.

Ah! Al doilea lied care intră în proba de sunet e Malven! Cred că se cântă prima dată în România. Pentru că, de fapt, a existat și un al cincilea lied, acesta, lăsat ca un bilet de adio, romantic, Mariei Jeritza, cea mai frumoasă soprană a perioadei interbelice. Doar câteva măsuri, ce vesel e! September, apoi Beim Schlafengehen, lăsat mult, până la solo-ul de vioară. Mi se face pielea de găină. La 10 metri de Anja Harteros, practic singur într-o sală de 4500-5000 de locuri, e clar, soprana și orchestra îmi cântă doar mie. Sunt mișcat profund. Thielemann o oprește pe Harteros exact înainte de reluarea cântecului, acolo e cel mai greu, ar fi trebuit să plutească peste o orchestră în creștere. Un dirijor de operă nu s-ar fi putut abține de la plăcerea de a auzi asta, doar pentru el. Dar Thielemann vrea să protejeze vocea de aur. Harteros se oprește, inspirase deja. Se emoționează, muzica o emoționează. Sunem emoționați amândoi, dar nu unul de celălalt, ci de ceea ce este între noi, de muzica amurgului din partitura lui Strauss. Im Abendrot, apuc să remarc tempo-ul, ponderat, dar nu eteric, și primele ciocârlii, am uitat cu totul de Perahia, de la al cărui concert am plecat la pauză. Asta a fost emoția, la concert mă voi putea bucura și mai tare, cu ceva mai multă luciditate, pentru că arta lui Anja Harteros e mai complexă decât credeam.

Mai e o oră. Nimeresc cu greu ieșirea, ca Fazıl Say, ieri, după Chopin.