Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția zilei #9: Apocalipsa după Pittsburgh @ Enescu 2013


Marți, 3 Septembrie 2013, la Sala Mare a Palatului
P.I. Ceaikovsky – Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră în si bemol minor op. 23 
D. Şostakovici – Simfonia nr. 5 în re minor op. 47
Yuja Wang (pian), Manfred Honeck (dirijor), Pittsburgh Symphony Orchestra

Așteptarea cea mare a zilei de astăzi a fost pianista chineză Yuja Wang. Nu mă feresc să spun că nu știam cine este, nu am ascultat-o niciodată, dar am reținut că face parte din generația teribilă de tineri pianiști chinezi, o generație al cărei vârf de lance este Lang Lang. Foarte interesant deci, mai ales că avea în program celebrul Concert pentru pian de Ceaikovsky. Nici orchestra din Pittsburgh nu o văzusem pe viu niciodată (e prima dată când falanga americană, cu o istorie centenară în spate, vine în România). Și aici aveam tocmai Simfonia Nr. 5 de Șostakovici! Sala Palatului – plină ochi; m-am mirat puțin, pe afiș nu erau niște nume de legendă, pe care toată media din lume să le fi repetat la infinit. Și m-am și bucurat în același timp, sper că publicul a avut parte de o seară frumoasă.

Yuja Wang - (c) Florin Artist
Yuja Wang – (c) Florin Artist

Yuja Wang este și o fashion aficionado, drept urmare apariția ei pe scenă a fost spectaculoasă: o rochie portocalie mulată pe un corp atletic, ca de gimnastă. Concertul a început cu binecunoscuta introducere a cornilor, care parcă nu mi-au sunat foarte bine. Și pe tot parcursul recitalului orchestra mi-a părut că are un sunet sub nivelul lui Staatskapelle Berlin, de ieri și de alaltăieri. Cât despre solistă, într-adevăr Yuja Wang este un fenomen de virtuozitate. A cântat absolut spectaculos, cu precizie dar și cu anumită ferocitate, care părea la un moment dat să grăbească toată execuția. Cu toată această demonstrație atletică, totuși nu m-am putut împiedica să constat că pianul lui Radu Lupu, deși abia mângâiat cu serenitatea unui călugăr budist, s-a auzit mult mai clar în vârtejul orchestral al Concertului Nr. 4 de Beethoven. În seara asta, agilitatea sportivă a chinezoaicei a ținut loc de interpretare. Nu a fost, din păcate, un Concert pentru pian al lui Ceaikovsky ceea ce am auzit, ci mai degrabă un exercițiu de gimnastică la sol, dar în formă audio. Perfect, dar fără anima. Bisul acordat, un celebru Vals de Chopin (Op. 64, Nr.2), a confirmat această abordare cam superficială: deși plin de nuanțe și culori, acestea au fost cântate într-o manieră care mi-a amintit mult mai mult de Richard Claydermann decât de Dinu Lipatti. Dar poate că filosofia va veni într-o zi și peste acrobația pianistei, și atunci vor ieși cu adevărat scântei de sub degetele ei…

După pauză, efectivul orchestrei din Pittsburgh s-a dublat pentru Simfonia lui Șostakovici. Mi-am ținut respirația sperând să fie la înălțime. Nici azi nu am uitat concertul de la Ateneu al lui Christian Badea cu aceeași lucrare, atunci a fost un triumf, oare acum, cum va fi?

Povestea compoziției acestei simfonii este pur și simplu impresionantă și merită cunoscută, mai ales în țara noastră. Voi spune doar, pe scurt, că Șostakovici a scris-o în numai trei luni, în 1937, în condițiile în care arbitrariul politic din URSS cauzase milioane de victime în rândul populației, compozitorul însuși fusese la un pas de aneantizare, iar acum era pus să-și facă auto-dafe-ul artistic. Simfonia Nr. 5 este un exercițiu impus de comformism, așteptat de către cenzorii ideologici cu satisfacții nedisimulate, cărora compozitorul le răspunde cu un amestec incredibil de supunere și de revoltă, în care declamația proletcultistă stă alături de amărăciune, disperare, autoironie dar și mult sarcasm și disperare.

Manfred Hoeneck
Manfred Hoeneck

Sound-ul falangei americane nu a fost nici acum la nivelul berlinezilor de ieri, dar nu era neapărat nevoie de asta, pentru că lucrarea pe care au cântat-o este mult mai modernă și forțează sunete cărora nu le trebuie o armonie supranaturală. Prima parte, mai dramatică, a arătat tuturor o echipă strânsă în jurul șefului ei, Manfred Honeck, căruia tocmai i s-a reînnoit contractul până în 2020 (!). Asta spune multe despre coeziunea acestei echipe venite peste un ocean până la Festivalul Enescu, tocmai ca să facă o treabă profesionistă și impecabilă, dar cu entuziasmul necesar. Și trebuie să mai spun că ideea unei orchestre americane care interpretează o lucrare simfonică ale cărei semnificații trimit către esența însăși a comunismului, dar cu un mesaj net antitotalitar, m-a atras ca un magnet. Sarcasmul și autoironia din partea a doua au fost magistrale. Concert-maistrul a executat solo-ul de vioară perfect. Partea a treia, cea în care este redată cea mai devastatoare durere pe care am întâlnit-o vreodată în muzică, o durere tăcută, într-un sunet de corzi aproape imperceptibil, sfâșiat de instrumentele de suflat, de parcă ai auzi un plânset într-un ocean de suferință și de moarte (cum zicea Aristina), m-a copleșit, lăsându-mă mut în scaunul care devenise brusc inconfortabil. Niciodată, niciodată, niciodată! motivul care a creat această muzică nu ar fi trebuit să existe. Și totuși… Și-acum mă întreb, deși am ascultat această parte de nenumărate ori, cum de nu a fost arestat la premieră compozitorul, când coralul de suflători intona cu o atât de tulburătoare sfială notele prohodului ortodox, în toată această dezolare a unei nesfârșite tragedii? Pentru că există și minuni, cred.
Ultima parte este o aparență a unui triumf. Orchestra, cravașată de Manfred Honeck cu o energie care a făcut să-și piardă bagheta la un moment dat, a construit un crescendo implacabil al unei apocalipse. Ritmul obsedant al sfârșitului simfoniei, cu bătăile de tobă care continuă și după ce restul efectivelor orchestrale s-au oprit, bătăile acelea pe care le simți de parcă ar lovi în tine în același timp, m-au lăsat cu un gust amar, de înfrângere și de inutilitate. Din fericire, bis-urile care au urmat entuziasmului nedisimulat al publicului au fost alese exemplar, pentru a nu face pe nimeni să plece trist. Unul dintre cele trei bis-uri a fost o lucrare pe care nu o știam, cu niște ritmuri grăbite de jazz ce sugerau traficul și claxoanele unei bulevard, întrerupt la un moment dat de un solo de oboi care, după diverse tatonări improvizate, a evoluat spre tema cu care începe prima Rapsodie română a lui Enescu, o emoție a lui Neagu Djuvara, acum trăită și de mine.

Sublim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.454 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: