Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Emoția #6: Ziua când am vrut să împușc libretistul


Probabil că mulți dintre cei care au început să asculte operă recurgând la înregistrările Mariei Callas au dezvoltat apoi o pasiune maniacală pentru ea. Și eu.

Aveam multe înregistrări deja, în cea mai mare parte de studio. Cele live se găseau mai greu în România. Am aflat, citind și ascultând, că unul dintre cele mai bune roluri ale ei era Lucia di Lammermoor. Aveam versiunea târzie, cea din 1959, cu un sunet excelent, stereo, care compensa slăbiciunile vocale ale divei. Numai că mie nu mi se părea deloc evidentă nici o problemă vocală. E adevărat, nici nu aveam cu ce să compar. Versiunea tot din studio din 1953 n-o găseam, iar dintre live-uri nu dădusem încă decât de La traviata, cea de la Lisabona din 1958, și de Medea de la Covent Garden, din 1959. Știam însă că exista o Lucia di Lammermoor din 1955, live, de la Berlin, dirijată de Karajan. Citisem că era legendară.

În 1999 eram la Budapesta pentru două săptămâni, într-o delegație. Un prilej nemaipomenit pentru a cunoaște acest oraș atât de frumos parcurgându-l pe jos. Pe malul stâng al Dunării, nu foarte departe de Parlament, erau mai multe magazine de discuri. Erau anii în care CD-ul cucerise totul. Oferta era atât de bogată încât orice vizită la un astfel de magazin mă amețea. Așa că am amânat decizia pentru ce anume să cumpăr în ultimele zile de stat acolo. Bietul vânzător mă văzuse intrând zile în șir în magazinul său, chinuindu-l cu tot felul de întrebări, scoțând cataloage pe care ne uitam împreună, pentru ca, în final, să plec cu mâna goală. Era o alegere groaznic de grea, bugetul îmi ajungea pentru vreo patru-cinci discuri, iar mie mi-ar fi trebuit de cel puțin zece ori mai multe… Cu vreo doi ani mai înainte, EMI lansase o integrală de lux a discurilor Mariei Callas, conținea toate înregistrările de studio și câteva live-uri. Printre care și Lucia din ’55. Am cumpărat albumul, cu inima puțin îndoită: îmi imaginam cât de prost s-ar putea auzi, mai ales că era o înregistrare „pirat”, efortul de imaginație necesar pentru a reconstrui ceea ce difuzoarele ar fi refuzat să redea părea un obstacol dacă nu insurmontabil, măcar unul plin de frustrări.

Nu aveam unde să ascult discul la Budapesta, de altfel nici acasă. Aveam doar un casetofon. Odată revenit în țară, mi-am cumpărat o unitate CDROM pentru calculator, două săptămâni mai târziu. Am introdus discul și…

În primul rând se auzea incredibil de bine. Recondiționarea materialului sonor era uluitoare, de parcă s-ar fi înregistrat cu doar câteva zile în urmă, nu acum 45 de ani. Karajan dirija ca un nebun, Donizetti niciodată nu sunase atât de dramatic, dar și atât de italian. Actul întâi a fost extraordinar, Regnava nel silenzio superbă, duetele la fel, parcă di Stefano mi s-a părut un pic cam exagerat față de Ferruccio Tagliavini din studion din ’59, dar ceva era diferit, era mai multă viață acolo, era o febrilitate cu care se cânta, o determinare care în studio lipsea.

Actul al doilea însă… A fost mai întâi acel Soffriva nel pianto, cântat aproape ca o rugăciune, de piatră să fi fost fratele Luciei și tot ar fi cedat. Subtilitatea Mariei Callas era la apogeu. Dacă vocea era perfectă și neobișnuită în același timp, cu celebra ei culoare întunecată, în schimb drama pe care o juca, doar cu vocea, căci de văzut, doar puțini au avut acest noroc, era dincolo de orice închipuire. Nu aveai cum să nu dai înapoi din orice hotărâre ai fi luat, dacă cineva te-ar fi rugat așa cum te ruga ea. Singurul care se opunea plângerii ei nu era decât libretistul. El scrisese cuvintele de refuz și apoi Donizetti nu a avut ce să mai facă decât să scrie muzica, pe care apoi, după mai mult de o sută de ani, să o cânte Maria Callas. În timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile, fără prea mare succes, îmi imaginam cum Salvatore Camarano, cel care scrisese libretul după romanul lui Walter Scott, este adus în fața unui pluton de execuție: „Camarano, Salvatore!” „Si!” Apoi rafala care împiedica tragedia din Lucia.

Giuseppe di Setfano și Maria Callas - Lucia di Lammermoor, Berlin 1955

Giuseppe di Setfano și Maria Callas – Lucia di Lammermoor, Berlin 1955

Tot actul doi era sfâșietor de la un capăt la altul, nu numai duetul Luciei cu fratele ei, Enrico, dar apariția de la biserică a lui Edgardo, în care di Stefano urlă „Son tue ciffre? Rispondi!” și trântește pe jos inelul de logodnă, într-un paroxism care nu avea nimic de-a face cu belcanto-ul, ci cu cel mai adevărat verism scris vreodată. Apoi sextetul, celebrul sextet, în care toți cântă de parcă ar fi ultima dată în viață când mai pot cânta, un sextet atât de formidabil încât Karajan l-a bisat. Suficient ca diva să-i declare apoi război, ea mai avea de cântat toată scena nebuniei, epuizantă vocal. A venit și Ardon gli incensi epuizantă și pentru ascultătorul ei, nu numai pentru ea. Ce-o fi fost în sală, în seara acea…

Dacă vreodată s-ar construi o mașină a timpului și aș putea s-o folosesc, acolo m-aș duce, la Berlin, în acea seară… Dar până la acest improbabil moment rămâne discul:

Lucia di Lammermoor - Karajan, Calls, Live 1955

Lucia di Lammermoor – Karajan, Calls, Live 1955

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 3.538 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Facebook

%d blogeri au apreciat asta: