Mediatizarea Festivalului Enescu s-a axat mereu pe cultul starurilor, al numelor mari de soliști și dirijori care veneau să concerteze la București. Pe lângă promovarea muzicii lui Enescu, cea mai importantă contribuție a Festivalului la dezvoltarea vieții muzicale din România vine din audiția în premieră națională a unor opere pe care nu le poate prezenta nici unul dintre teatrele de operă de la noi. 

Operele de la ediția din 2021 merită o pledoarie, nu doar o promovare. Bilete se găsesc, aproape niciodată aceste evenimente nu au fost sold-out și dacă n-ați mai prins nici un loc la concertele de la Sala Palatului sau de la Ateneu, Opera ar putea deveni o experiență care vă va îmbogăți viața.

A trebuit să treacă multți ani până când, odată cu numirea lui Ioan Holender ca director artistic al Festivalului opera să devină tot mai prezentă. O inițiativă continuată de Vladimir Jurowski în 2019, când au fost prezentate mai mult de o duzină de titluri, rivalizând astfel cu repertoriul unei întregi stagiuni de la Scala.

Ediția din 2021 prezintă, așadar, doar câteva titluri. E o diferență enormă, ca de la opera Œdipe, absentă din Festival din 2017, la oratoriul Strigoii, tot al lui Enescu (deși într-o măsură poate chiar mai mare al lui Cornel Țăranu și Sabin Păutza), dar tot o premieră absolută.

Die Tote Stadt (Orașul mort)

Korngold este părintele muzicii de film, unul dintre cele mai accesibile genuri muzicale. El este compozitorul partiturilor multora dintre filmele lui Errol Flynn din anii ’30-‘40, cea mai notabilă fiind muzica din Aventurile lui Robin Hood (1938). Korngold a fost un copil minune, cântând și compunând de la cinci ani, ca Mozart. Sau ca Enescu. La douăzeci începe lucrul la Orașul mort. Premiera are loc în 1920, simultan la Köln și la Hamburg, iar succesul e imediat, stârnind admirația necondiționată a lui Mahler, Puccini și Richard Strauss. Dar ce destin! Germania nazistă anexează Austria, muzica lui e interzisă. Cea de film e considerată neserioasă de colegii săi și astfel devine un paria al breslei, murind la doar șaizeci de ani, evitat, ocultat, uitat.

Abia în anii ’70, Die Tote Stadt este reluată la New York City Opera. Este înregistrat și un disc, cel mai bun de până acum, cu Caroll Neblett în rolul Mariettei și René Kollo în cel al lui Paul, însă în secolul XXI opera începe să fie revizitată frecvent, cu mare succes. Merită amintit aici că premiera absolută din Australia a fost dirijată de Christian Badea, în 2012. E un moment bun să o cunoaștem și în România, la 101 ani de la creație. Iar dacă mai aveți ezitări în ceea ce privește accesibilitatea muzicii din Orașul mort, căutați pe Internet cântecul (sau liedul) Mariettei: Das Mir Verblieb. Aproape că nu există nimic mai frumos.

E ușor de înțeles de ce opera lui Korngold are succes. Premiera avea loc imediat după încheierea Primului Război Mondial în care probabil că fiecare spectator pierduse pe cineva drag. Libretul, inspirat de frumosul roman al belgianului Georges Rodenbach, spune povestea văduvului Paul, care dezvoltă un cult pentru Maria, soția sa moartă, căreia îi construiește un adevărat templu în casa în care locuiește singur. Într-o zi, observă pe stradă o tânără, Marietta, seamănă perfect cu soția dispărută. O cucerește, dar când aceasta i se oferă chiar în templul amintit, o ucide, sugrumând-o cu o șuviță din părul Mariei, păstrată ca relicvă. O lovitură de teatru absurdă, dar tocmai acesta este momentul în care Paul se trezește de fapt dintr-un vis, întorcându-se la existența lui îndurerată. 

Referințele culturale sunt multiple: romanul lui Thomas Mann, Moarte la Veneția, filmul lui Hitchcock, Vertigo sau Muzeul inocenței de Orhan Pamuk sunt tot atâtea chei de lectură pentru această operă atât de frumoasă.

Die Tote Stadt are premiera pe 10 Septembrie la Sala Palatului, cu Filarmonica George Enescu  și soliști invitați, sub direcția muzicală a lui Frédéric Chaslin.

Der Zwerg (Piticul)

La curtea regelui Spaniei, Infanta Donna Clara serbează optsprezece ani. Cel mai extravagant cadou primit de la capetele încoronate ale lumii vine din partea Sultanului: un pitic cântăreț. De o urâțenie comică, dar de care nu era conștient, piticul intrigă curtea regală cu cântecele sale și e primit cu simpatie și amuzament. Din păcate, el interpretează greșit aceste semnale și se îndrăgostește de prințesă, crezând sincer că sentimentul e reciproc. Pus în fața unei oglinzi, are revelația propriei sale urâțenii și moare pe loc. E rândul Infantei să recepteze greșit realitatea, tragedia piticului nu stârnește în ea decât dezamăgirea că jucăria primită cadou s-a stricat. 

Acesta este subiectul operei Der Zwerg, inspirat de o povestire a lui Oscar Wilde. Pe lângă evidenta conexiune cu celebrul tablou al lui Velázquez, Las meninas, și pe lângă senzația că asistăm la un sequel la Don Carlos de Verdi, există și amănuntul semnificativ că, la rândul său, Zemlinsky era scund și considerat un om foarte urât după standardele estetice de la 1900. Mai mult, compozitorul se îndrăgostise de una dintre elevele sale, Alma Schindler, dar care, după un an, îl respinge,  căsătorindu-se cu Gustav Mahler. 

Alexander von Zemlinsky i-a fost profesor și lui Korngold, împărtășind cu acesta uitarea într-o formă mai dură, încă din timpul vieții. Pentru că toată viața  a fost admirat mai mult ca ca dirijor, iar creația a fost judecată drept inferioară. Însă operele sale, Piticul și O tragedie florentină, ambele inspirate de povestirile lui Oscar Wilde, sunt pentru opera germană echivalentul dipticului Cavalleria rusticana și Pagliacci din cea italiană. 

Iată de ce merită să fim martorii premierei românești a operei Der Zwerg din 15 Septembrie, la Sala Palatului, cu Orchestra Națională Radio și soliști invitați, dirijați de Oleg Caetani.

Lulu

După premiera românească a lui Wozzek, în 2015, iată că Alban Berg are parte de o recuperare spectaculoasă în 2021, când va fi prezentată cealaltă operă a sa, Lulu. Ne despart 84 de ani de creația de la Zürich, în 1937 în varianta cu două acte, și 42 de ani de la istoricele spectacole de la Paris, când Pierre Boulez a dirijat partitura completată cu ultimul act. 

Nu vă lăsați descurajați de dificultatea muzicii. Așa cum scria Alberto Savinio într-un celebru articol intitulat Mă adresez unora dintre spectatorii teatrului La Scala  (din care mi-am permis să substitui titlul Lulu în locul lui Wozzeck, în original), „Nu aveți nevoie să iubiți muzica din Lulu. Nu aveți nevoie să o iubiți așa cum iubiți Cavalleria rusticana. […] Este suficient să acceptați muzica din Lulu. Să o acceptați cu impasibilitatea cu care omul bine crescut acceptă lucrurile care îi sunt mai puțin agreabile. Să o acceptați, așteptându-vă ca lucrul care astăzi vă este dezagreabil să vă devină, mâine, agreabil.”

Lulu este unul dintre cele mai puternice personaje din istoria Operei. Este povestea unei femei fatale, în care toți bărbații care o iubesc și își imaginează că o posedă mor, în timp ce eroina traversează toate straturile societății, de la burghezie și mediul artistic până la prostituție, sfârșind ucisă de Jack Spintecătorul. Și toate scenele fiind cântate de o soprană cu voce lejeră, căreia Berg i-a scris o partitură tot mai ușoară pe măsură ce drama devine tot mai violentă.

Lulu va fi prezentată în premieră la Ateneul Român, în data de 23 Septembrie, de către o serie de soliști invitați, Filarmonica Transilvania din Cluj avându-l la conducerea muzicală pe Lawrence Foster.

Articol publicat în suplimentul Enescu 2021 din Adevărul de Weekend, 27-29 August 2021