Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Așteptând-o pe Tosca…


Sâmbătă-Duminică, 30-31 Martie, la Opera Națională București, premieră
Giacomo Puccini: Tosca
Regie, decor, costume și lumini: Mario De Carlo
Bianca Mărgean/ Madeleine Pascu (Tosca), Adrian Dumitru/ Virgil Profeanu (Cavaradossi), Ștefan Ignat/ Cătălin Țoropoc (Scarpia), Marius Boloș/ Filip Panait (Angelotti), Ion Dimieru/ Iustinian Zetea (sacristanul), Valentin Racoveanu/ George Vîrban (Spoletta), Florin Simionca (Sciarrone), Dan Indricău/ Daniel Filipescu (temnicerul), Mădălina Barbu/ Andreea Novac (păstorul)
Orchestra și Corul Operei Naționale București (maestru de cor: Daniel Jinga)
Dirijor: [cenzurat]

Deși este una dintre operele cele mai iubite de public, prezentă permanent în repertoriul și programul oricărui teatru de operă, Tosca a fost o excepție la Opera Națională București, dispărând din calendarul de spectacole după 2015, pentru a bântui teatrul, ca o fantomă, în două reprezentații în concert, la sfârșitul anului 2017. Motivul a fost regia. Dacă, timp de 60 de ani, ONB a operat o producție creată de Hero Lupescu în 1956, atât de uzată de la o stagiune la alta încât în ultimul ei deceniu de viață nici nu mai era atribuită unui regizor, montarea care i-a luat locul în 2014 a provocat o dezamăgire exprimată foarte categoric de criticii și spectatorii conservatori. În mod sigur, acea punere în scenă a regizorului Alfred Kirchner nu era una calofilă. Fresca de epocă nu ocupa prim planul, deși regizorul respectase libretul în toate indicațiile de scenă. A fost însă suficient ca basilica Sant’ Angelo să fie arătată spectatorilor din unghiul unei camere de supraveghere prin care cineva ar fi spionat ce se întâmplă acolo, iar accentul pe psihologie să fie mai apăsat, astfel încât temperamentul nevrotic al Floriei Tosca să degenereze în sociopatie (memorabilă secvența când diva își aranjează coafura într-o oglindă imediat după uciderea lui Scarpia), pentru ca spiritele să se aprindă. Cum acea producție fusese împrumutată, toți managerii interimari care s-au perindat de atunci (și nu sunt puțini) au ezitat să pună ceva în loc, așa că opera lui Puccini a dispărut din repertoriu. Așa se explică interesul pentru premiera noii producții a instituției din Piața Eroilor, ce a făcut ca biletele să se epuizeze rapid după punerea în vânzare, când încă nu fusese anunțată nici o distribuție. 

Consecința este că noua producție de la Opera Națională, semnată de Mario De Carlo, un regizor italian de mică importanță (un criteriu minimal pentru această categorisire fiind lipsa oricăror mențiuni despre el în arhivele publicațiilor internaționale dedicate operei), a fost atât de asemănătoare cu vechea montare a lui Hero Lupescu încât, mai ales în actul al doilea, părea o restaurare ratată a acesteia. Nu atât dorința de a respecta la sânge libretul a stat la baza acestei impresii, ci mai ales recurgerea la unul dintre proastele obiceuri de la teatrele de operă falimentare din Italia: refolosirea costumelor și a recuzitei din producțiile vechi. În cazul de față, costumele, biroul lui Scarpia și chiar reluarea unor idei scenografice nefericite, cum ar fi biblioteca pictată pe un panou, doar că azi supradimensionată.

Arsenalul de soluții regizorale ale lui Mario De Carlo a fost deja folosit integral în producția sa pentru Don Carlo din sezonul trecut: recursul la picturi celebre și apetitul pentru crearea unor tablouri vii pe scenă în încercarea de a sublinia ideea de grand opera. Pentru Tosca, tema vernisajului de pictură se putea intitula Caravaggio și școala clarobscurului, una dintre picturile maestrului italian, Judita decapitându-l pe Holofern, fiind folosită de regizor ca sursă de inspirație pentru Floria Tosca atunci când îi vine ideea de a-l ucide pe Scarpia. Din fericire, diva doar îl înjunghie pe zbir, la fel cum indicau Sardou și Puccini. Tabloul viu a fost scena Te Deum-ului din primul act, excesivă și expandată dincolo de scenă, pe practicabile întinse deasupra fosei, distrăgând complet atenția de la Va, Tosca și de la semnificația celebrei arii, o grandoare potrivită însă mai mult pentru scena autodafé-ului din Don Carlo decât pentru o banală slujbă de seară dintr-o basilică catolică de mică importanță, așa cum e Sant’ Andreea della Vale în Roma. În fine, e de remarcat și stângăcia scenei execuției lui Mario în turnul din Castel Sant’ Angelo: plutonul de execuție e plasat cu spatele la zid, condamnatul în mijlocul scenei (și al turnului), iar în spatele lui, în bătaia puștii, Tosca.

Foarte colorate, decorurile arată relativ bine în fotografiile de la distanță, însă impresia din sală este cea a unei producții provinciale, ilustrativă și prea puțin provocatoare intelectual. După ce, vreme de patru ani, la București veneau regizori care, indiferent dacă plăceau sau nu, nu lăsau pe nimeni indiferent (Graham Vick, Vera Nemirova, Stephan Barlow, Valentina Carrasco, Andrei Șerban,  John Fulljames, Giancarlo del Monaco etc.), placiditatea leneșă a lui Mario de Carlo, contractat pentru două producții și pregătind-o pe a treia (Il trovatore), e un regres artistic cert.

Nici muzical premiera nu a arătat mai bine. În aceeași săptămână a spectacolului de la București, Iulia Isaev, soprană din ansamblul ONB, debuta neașteptat dar remarcat de critică la Metropolitan Opera, din postura de cover, înlocuind-o pe Jennifer Rowley chiar în Tosca. Un succes care face ca spectacolele din Mai în care Isaev va cânta rolul și la București să fie foarte așteptate. Din fericire, soprana din seara premierei a lăsat o impresie bună. Bianca Mărgean este practic viitorul Operei Naționale în materie de roluri de soprană spinto, promovarea ei în ansamblul de la București fiind meritul lui Beatrice Rancea, pe vremea când era director interimar. Bianca Mărgean a fost o Tosca agitată și nervoasă ca personaj, dar vocal soprana a depășit cu destulă ușurință dificultățile rolului, etalând o voce amplă și sigură, cu care a tăiat bine prin orchestră. În prima scenă, un vibrato larg prematur pentru această etapă a carierei sopranei s-a dovedit a fi doar o problemă de încălzire.

Cavaradossi a fost Adrian Dumitru, un tenor provenind din corul Filarmonicii „George Enescu”, actor rigid, dar cântăreț sigur pe el în registrul acut. De altfel cam la atât s-a și rezumat artistul, căci timbrul nu e atrăgător și e mat, conceptul de legato pare străin de tehnica pe care o utilizează, dar, în final, a dus rolul până la capăt cu o anumită onestitate, inclusiv prin modestia de a rămâne mereu în planul secund față de soprană. 

Ștefan Ignat n-a fost în formă, rolul lui Scarpia i-a pus multe dificultăți, surmontate cu greu, epuizându-i destul de rapid resursele vocale. Sigur, timbrul încă mai are ceva din strălucirea din tinerețe, prestanța de modă veche cu care pozează în rol rămâne validă, dar atât, cel puțin în acest spectacol.

[cenzurat] a condus brutal această Tosca, indiferent la străduințele celor de pe scenă, pe care orchestra condusă de el i-a acoperit copios aproape tot timpul. Dar tare nu înseamnă neapărat că dramatismul operei a fost servit. Practic, nu au existat momente de reală tensiune dramatică pe care fosa să le inițieze sau să le susțină, ci doar un val sonor ca un zid de beton, în care și solourile instrumentale păreau lipsite de orice sentiment. În plus, destulele nesincronizări cu scena, mai ales în primul act,  au îndepărtat orice urmă de emoție. Corul condus de Daniel Jinga  s-a simțit foarte în largul său, deși Tosca nu are multe momente în care să-l folosească.

Spectacolul s-a reluat și a doua zi, cu distribuția secundară și cu un [cenzurat] dirijând și mai asurzitor, astfel încât performanța artistică a fost tot secundară față de seara premierei. Madeleine Pascu a fost liniară și destul de neinteresantă ca Tosca, cu un registru acut dificil. Spectacolul de Duminică a însemnat și revenirea, după mai bine de un deceniu, a tenorului Virgil Profeanu la rolul lui Cavaradossi. Din stentorianul de pe vremuri, Profeanu a renunțat la aproape tot, afișând o voce lirică, cu care a reușit să penetreze fără efort zidul orchestrei, dar tehnica de canto a fost sub orice standard, stârnind multe nemulțumiri în rândul publicului, ceea ce l-a făcut să se retragă din toate spectacolele până la finalul stagiunii.

În fine, Cătălin Țoropoc a fost depășit de anvergura lui Scarpia, forțându-și instrumentul dincolo de limite, timbrul său plăcut fiind o slabă consolare. 

Articolul original se găsește aici: Link

%d blogeri au apreciat asta: