într-o Vineri, 29 Martie 2019, la Ateneul Român
W.A. Mozart: Missa Încoronării, KV 317
Gustav Mahler: Simfonia nr. 5, în Do diez major
Soliști: Veronica Anușca, Antonela Bârnat, Nicolae Simonov, Ștefan Lamatic
Orchestra Simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu” (maestru de cor: Iosif Ion Prunner)
Dirijor: Leo Hussain

De mai mulți ani, Leo Hussain, dirijorul primului Œdipe de la Covent Garden, a devenit o prezență obișnuită și îmbucurătoare pe podiumul orchestrelor din București, dar și dirijând operă, cu mare succes. Un superb Gurre-Lieder de Schoenberg la Enescu, în 2013, urmat la ediția 2015 de un Wozzeck incandescent și de un tensionat Œdipe la Opera Națională București sunt momentele cele mai memorabile. În anii următori, dirijorul britanic a fost invitat de câteva ori să dirijeze Orchestra Națională Radio. Iată-l acum, în stagiunea 2018-19, debutând și ca invitat al Filarmonicii George Enescu. După un prim concert în Ianuarie, cu un program Mozart și Mahler, cu care a lăsat o impresie excelentă, Leo Hussain a revenit la sfârșitul lunii Martie cu muzica acelorași compozitori.

E adevărat că legătura dintre Missa încoronării și Simfonia nr. 5 e dificil de stabilit, poate doar în ceea ce privește relația complicată a lui Mahler cu credința, pentru că atmosfera pe care o creează cele două compoziții este complet diferită, dar ambele lucrări stârneau așteptări și curiozități. Odată pentru că muzica sacră a lui Mozart a devenit în timp o specialitate a orchestrelor baroce, cu efective reduse cântând la instrumente de epocă, adică exact opusul standardului de la Ateneu, pe de altă parte pentru că Simfonia nr. 5 de Mahler are dificultățile ei, nu doar tehnice, ci și de interpretare.

Krönungsmesse a fost compusă de un Mozart tânăr, de numai 23 de ani, încă rezident la Salzburg, o messă festivă și scurtă, ba chiar fără să fi fost comandată cu ocazia unei încoronări, ci pentru o Duminică pascală. Abia după moartea lui, lucrarea a început să fie prezentată în timpul unor ceremonii regale, adăugându-i-se în timp numele pe care-l poartă astăzi. E o capodoperă: frazele muzicale se suprapun perfect peste text, fără repetiții forțate ale cuvintelor, iar sensul acestora este înnobilat de sunet, construind un discurs de o măreție delicată.

La Ateneu, orchestra a fost redusă la efectivul uneia de cameră, ba chiar renunțându-se și la tromboni, în timp ce corul a rămas la dimensiunile maxime, ceea ce părea să conducă la un dezechilibru sonor evident. Însă Leo Hussain a reușit să mențină balansul sonor în limite acceptabile, păstrând un ritm alert și degajat mai ales în primele două părți (Kyrie și Gloria). Pe măsură ce timpul trecea, problemele inevitabile de claritate a dicției corului au început să fie tot mai prezente; de exemplu, în reluarea finală a versului Dona nobis pacem, n-ai fi putut recunoaște versurile nici dacă le-ai fi avut tipărite în fața ochilor. Nu e o tragedie, și în înregistrările anilor ’60-’80 se auzea la fel (Karajan – un exemplu), e doar un anacronism.

Soliștii au fost plasați între cor și orchestră, cu un moment interesant atunci când soprana a venit lângă dirijor pentru a cânta Agnus Dei. Soluția a contribuit la omogenitatea sonoră a întregului ansamblu și la eliminarea derapajelor teatral-operatice, costul fiind că tânărul bas Ștefan Lamatic, o voce foarte frumoasă de altfel, să fie acoperit de cor în Gloria și Credo. Veronica Anușca a avut însă prim planul, Agnus Dei al ei fiind un amestec de pietate și fervoare, într-o piesă muzicală de o frumusețe care înseninează pe oricine ar asculta-o. 

În partea a doua a concertului, Hussain a abordat Simfonia nr. 5 a lui Mahler după toate tendințele moderne de interpretare. Mahler a compus-o în aceeași perioadă cu Kindertotenlieder (Cântece pentru moartea copiilor) și în timp ce sănătatea sa era precară. Astfel, tentația de a exagera caracterul funebru al marșului din prima parte e mare pentru dirijori, însă Hussain i-a rezistat, păstrând bunul gust ca primă valoare a interpretării. O atitudine lăudabilă, repetată și în celebrul Adagietto din partea a patra, în care măsura și atenția la detalii au primat.

Partea a treia ridica cele mai mari dificultăți, pentru că aici sunt evidențiați cornii, nu numai prin solo, ci și în ansamblu, pentru lungi perioade de timp. În plus, șeful de partidă lipsea din acest concert. De altfel, partida de corni a fost amplasată diferit față de tradiția bucureșteană, nu în fața alămurilor (tromboni, trompete, tubă), în dreapta scenei, ci în rând cu „lemnele”, astfel încât sunetul acestor instrumente să fie emis spre exteriorul scenei, în stânga. Sorin Lupașcu este cel căruia i-a revenit partea solistică și a dat dovadă de bravură, cântând corect și eficient. Problemele tehnice au venit din zona percuției, uneori în afara ritmului impus de dirijor.

În general, Simfonia a fost reușită, cu toate că impresia unei anumite cumințenii în interpretare a plutit mereu în aer, chiar și după aplauzele entuziaste ale publicului. 

Acest concert fost un nou moment de bună calitate, confirmând încă o dată că stagiunea 2018-19, începută pe o temă a Centenarului României (și a dublei aniversări a Filarmonicii și a clădirii Ateneului Român), este una ieșită din comun, la un nivel de excelență artistică susținut. Ba chiar aș putea afirma că este cea mai reușită stagiune din perioada postcomunistă, prin numărul mare de invitați de valoare. Pentru că, alături de prezența catalizatoare a lui Christian Badea, Ateneul a adus public pentru concertele lui Christian Zaccharias, Elisabeth Leonskaya, Mischa Maisky, David Grimal, Khatia Buniatishvili sau Leo Hussain, dar și pentru tinerii Daniel Ciobanu sau Anna Fedorova.

E principalul argument care stă în apărarea dlui Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii George Enescu, despărțindu-se de instituție la capătul acestei stagiuni, în urma unei evaluări defavorabile a ministerului culturii pentru activitatea din anul 2018.

Articolul original se găsește aici: Link