Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Peter Grimes în premieră națională la Enescu 2019


În ceea ce privește opera, prestigiul lui Benjamin Britten în lumea muzicală britanică este comparabil cu cel al lui George Enescu în România. Britten a compus patrusprezece opere, aproape toate bucurându-se de apreciere atât în timpul vieții compozitorului cât și postum, însă Peter Grimes, creată  la Londra, în 1945, rămâne cea mai importantă creație a sa. În România, Britten este aproape necunoscut, cu o excepție care confirmă regula, Albert Herring, prezentată în 1973 de Opera Națională București.

După succesul premierei naționale a Femeii fără umbră, prezentată de Orchestra Radio Berlin condusă de Vladimir Jurowski, cea de-a doua creație națională a revenit Orchestrei Naționale Radio, cu Peter Grimes, în data de 15 Septembrie 2019.

E dificil de găsit o explicație pentru numărul de spectatori dezolant de puțini prezenți la Sala Palatului pentru acest eveniment. Britten ar fi ultimul pe care am putea da vina, căci muzica sa nu este deloc dificilă.

Prea puțini spectatori au știut că pot profita de prezența în distribuție a celei mai promițătoare soprane a momentului: Lise Davidsen. După ce a câștigat Operalia în același an cu Ionuț Hotea, artista norvegiană a debutat anul acesta la Bayreuth, în Tannhäuser, și toată lumea vorbește acum de ea ca despre o a doua Kirsten Flagstad.

În noua paradigmă festivalieră de operă în concert dublată de proiecții, Carmen Lidia Vidu a imaginat cea mai bună ilustrație vizuală a sa de până acum. Un fel de bandă desenată cu personaje schițate care semănau puțin cu artiștii de pe scenă, un univers situat între Corto Maltese și lumea lui Radu Tudoran din Toate pânzele sus!, revizitându-l postmodern și pe pictorul Edward Hopper și al său Nighthawks în reprezentarea barului, totul în nuanțe deprimante de gri.

Lise Davidsen

Distribuția a fost dominată de Ian Storey și Lise Davidsen, dar ei au fost practic liderii unei echipe artistice care a avut o coeziune excelentă, deși n-a fost o alegere tipică pentru Peter Grimes. Storey are o voce a cărei uzură se aude până când începe să se încălzească. Paradoxal, aici e și farmecul lui, în această voce brăzdată de riduri, la fel ca statura sa impozantă și căruntă. E un Peter Grimes în care vulnerabilitatea rămâne mereu vizibilă, în ciuda acceselor de furie. Sinuciderea personajului, plecat cu barca în largul mării, rămâne memorabilă și la Sala Palatului, lungul drum al lui Ian Storey către ieșire, demn și încărcat de toată povara lumii, mă va urmări multă vreme. Lise Davidsen a fost o Ellen Harper ingenuă, de o tinerețe atașantă. Și ce voce! Un timbru liric, plin, un volum extraordinar, ținut în frâu mai tot timpul, o dezvoltare dramatică a vocii care îți dădea fiori. Monologul lui Helen de la începutul actului doi (aria broderiei) a fost cuceritor, o plăcere rară să asculți o asemenea forță (blândă) a naturii. Același firesc și în actul final, Lise Davidsen a venit și a cucerit cu ușurință partitura, publicul (atâta cât a fost) și a câștigat admirația tuturor.

Însă punctul forte al spectacolului a fost toată echipa britanică, de la o scenă la alta tot mai implicați și mai dezinvolți, cântând cu o dicție clară, cu care reușeau să te dezlipească de supratirare. Mătușa-matroană Catherine Wyn-Rogers și nepoatele-prostituate Solimia Lukyanests și Rhian Lois au fost foarte credibile, tot așa cum Diana Montague a reușit să portretizeze o doamnă Sedley de o bonomie sinistră. Băieții au fost la fel de buni, conturând personaje bine individualizate. În special Christopher Purves, un Balstrode emoționant în scena finală, o replică a lui Peter Grimes în termeni de asperitate și de sensibilitate ascunsă, dar mai puțin torturat de victimizarea la care-l supune comunitatea.

Paul Daniel a reușit să țină totul sub control, ba mai mult, a reușit să facă o Orchestră Națională Radio să fie plauzibilă în muzica lui Britten și e mare lucru. Sigur că interludiile marine au fost mai slabe decât ce-a arătat LSO, cu o secțiune de alămuri plină de sonorități dure în cel de-al treilea (Moonlight), dar, în ansamblu, Peter Grimes a sunat englezește. Mai bine s-a descurcat corul pregătit de Ciprian Țuțu, foarte exact într-o compoziție care chiar le-a pus la încercare sincronizarea între diferite voci. Efortul tuturor a fost remarcabil, fără dubii.

O eroare de programare a făcut ca începutul celui de-al doilea concert al lui René Jacobs cu Freiburger Barockorchester să se suprapună peste finalul lui Peter Grimes, forțând dureros multă lume (și-așa puțină) să părăsească nepoliticos Sala Palatului, fără să mai aplaude niște artiști care chiar au cântat din toată inima ore în șir. Dar cei care au rămas până la sfârșit nu au regretat nicio clipă că au împărțit emoția cu acești artiști.

Articolul original se găsește aici: Link

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.273 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com

Despre Opera pe Twitter

Eroare: Twitter nu a răspuns. Te rog așteaptă câteva minute și împrospătează această pagină.

%d blogeri au apreciat: