Pe 16 și 17 mai 2019, Ateneul Român a programat ultima serie de concerte ale Filarmonicii „George Enescu” sub conducerea lui Christian Badea, cu un program foarte atrăgător. 

Concertul nr. 3 al lui Rahmaninov l-a readus pe scena bucureșteană pe Josu de Solaun, câștigător acum câțiva ani al concursului Enescu. E o compoziție notorie pentru dificultatea sa tehnică, fiind rar abordată chiar și de marii pianiști, preferatul absolut al tuturor fiind Concertul nr. 2.

E de amintit însă că Vladimir Horowitz a atins recunoașterea unanimă în Anglia în urma unor recitaluri în care virtuozitatea sa a fost pusă în valoare de acest concert, pe care l-a și înregistrat în mai multe rânduri. De asemenea, aceeași lucrare e folosită drept obiect al obsesiei în filmul Shine, pentru care actorul australian Geoffrey Rush, jucând rolul unui pianist nebun, a câștigat un Oscar. Revenind însă la Horowitz, caracteristice pentru înregistrările sale cu Rach 3 sub conducerea lui Albert Coates (1930) la Londra, John Barbirolli (1940), Fritz Reiner (1951), Serge Koussevitsky (1950) sau Eugene Ormandy (1978) cu diverse falange americane sunt exploziile de virtuozitate, semănând panică în orchestrele care reușeau cu greu să țină ritmul alături de pianist, frenezia cu care acesta deborda pe clapele pianului uimindu-l și pe compozitor.

Probabil că aceeași dorință de recunoaștere îl animă și pe Josu de Solaun, un pianist care nu se intimidează în fața partiturilor dificile, ce par mai degrabă să-i stimuleze natura înclinată spre improvizație și temperament. 

Într-adevăr, Solaun a explodat pe scenă, aruncându-se în concert cu ferocitate. După o primă parte Allegro ma non tanto debutând frisonant (aici, acompaniamentul lui Badea a fost decisiv prin rigoare și dramatism), pianistul s-a dezlănțuit, câștigând net bătălia intensității sonore cu orchestra. Latura sa imprevizibilă a ieșit la suprafață deseori în ultimele două părți, atacurile violente asupra pianului se prelungeau cu schimbări de ritm cărora doar mâna sigură a unui dirijor precum Christian Badea le putea face față. Mă tem că nu vom revedea prea curând acest concert cu același pianist dar cu alt dirijor pe scena Ateneului. Solaun a impresionat prin tehnicitate și aplomb și a demonstrat că este un pianist care merită mai multă recunoaștere în România: e mai bun decât mulți artiști autohtoni care apar pe scenele bucureștene. Păstrând proporțiile, demersul său seamănă cu cel al lui Horowitz, pianistul hispano american încercând să ilumineze publicul asupra unei lucrări dificile, rar interpretată, dar atât de frumoasă.

A fost o bucurie și un preambul spectaculos pentru ceea ce urma să se întâmple în a doua parte a serii, un moment muzical ce în perioada interbelică ar fi fost denumit „un festival Wagner”. Într-adevăr, am numărat mai mult de o duzină de asemenea concerte între anii 1922 și 1942 la Ateneul Român, cuprinzând secvențe muzicale din operele lui Wagner, sub conducerea lui George Georgescu (3), Ion Nonna Otescu (1), Alfred Alessandrescu (5), sau a unor dirijori invitați (Herman Scherchen, Carl Elmendorff, Franz von Hoesslin). Era un timp când, la Opera Regală din București, Wagner era prezent stagiune de stagiune, cu toate operele importante, mai puțin Tetralogia.

După memorabilele spectacole cu Parsifal (actul III în 2015 și actul I în 2016), Christian Badea caută să reia această tradiție, îmbogățind-o cu elemente regizorale. Totul a început cu Preludiul la actul I al operei Lohengrin, cu acele laitmotive reluate mai târziu de Wagner și în Parsifal, climatul contemplativ creat de dirijor stârnind nostalgiile spectatorilor prezenți laconcertele din 2015/16. A fost o scurtă introducere în atmosferă, după care muzica s-a oprit pentru a permite intrarea corului pe scenă. Forțele vocale ale Corului Filarmonicii au fost în efectiv complet și podiumul Ateneului a părut deodată neîncăpător pentru o orchestră mare și o sută de voci. A doua secvență a fost Preludiul la actul III din aceeași operă, plin de culoare și de forță teatrală, evocatoare, urmată imediat de Marșul nupțial, de o frumusețe aparte, în contextul alăturării de Preludiu (așa cum, de altfel, se întâmplă și în operă). Un cor pregătit mai bine decât de obicei, cu dicție destul de clară și cu o definiție corectă a vocilor, a făcut o bună impresie, fiind continuat de scena procesiunii spre catedrală. Fără pauză, muzica a curs aprope natural spre scena transformării din Parsifal. Moment de transcendență, cu sunetele clopotelor gigantice imaginate de Wagner venind de sub auditorium, în timp ce corul bărbătesc intra în sală, așezându-se pe culoarele circulare dintre loji. O idee de mare efect, mai ales pentru spectactorii din stal, dar expunând la maxim toate slăbiciunile individuale ale fiecărei voci, pentru cei din loje, mai ales în momentele suave, când lipsa de impostație vădea toate limitele  coriștilor. În același timp, foarte uniform, trimițându-te cu gândul la idealul acustic al lui Wagner de la Bayreuth, corul feminin, plasat în foaierul Ateneului, scălda publicul într-o mare de sonorități tulburătoare. Practic, un spectactor aflat în mijlocul sălii auzea orchestra din față (cu reverberațiile naturale ale sălii), corul bărbătesc din toate părțile, cel feminin de sub podea, iar sunetele de clopot din spate, prin ușile de intrare în sală. O tridimensionalitate cuceritoare, care acum trei ani, la spectacolele cu Parsifal, a avut un efect de convertire în masă la muzica lui Wagner. 

Finalul serii a aparținut operei Tannhäuser. Mai întâi Corul pelerinilor, echilibrat perfect de o direcție omniprezentă și energică, apoi finalul operei, într-un flux orchestral plin de energie. 

Reacția publicului a fost tipică pentru un mare spectacol wagnerian: o scurtă tăcere perplexă, apoi aplauze din ce în ce mai puternice, nestăvilite, urmate de ovații în picioare, o reacție asemănătoare celei de la finalul Tetralogiei prezentate de Orchestra Radio din Berlin, acum două ediții, de Festival Enescu. O reacție pe care îmi place s-o denumesc „efectul Wagner”

Christian Badea, revenit de la Sydney și Melbourne după o lungă serie de spectacole cu Turandot, foarte bine primite de presa internațională („senzațională serie” titra Opera Magazine în numărul pe luna Iunie), se află acum la Buenos Aires, unde dirijează în aceste zile la Teatro Colón tot Turandot, toată luna Iulie, însă ne vom reîntâlni cu dirijorul româno-american la Festivalul Enescu, în toamnă, când va conduce Orchestra Filarmonică din Sankt Petersburg într-un program Enescu, Șostakovici și Dvořák, avându-l ca solist pe Vadim Repin (19 Septembrie, la Sala Palatului).

Caseta tehnică:

Joi, vineri, 16-17 mai, la Ateneul Român
Serghei Rahmaninov: Concertul nr. 3, în re minor, pentru pian și orchestră, op. 30
Richard Wagner: Fragmente pentru cor și orchestră din operele Lohengrin, Parsifal și Tannhäuser
Solist: Josu de Solaun
Orchestra simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu”
Dirijorul corului: Iosif Ion Prunner
Dirijor: Christian Badea

Articolul original se găsește aici: Link