Despre Opera

Impresii dintr-o altă lume

Voi ați fost minunați! Noi am fost Megadeth (+ W.A.S.P & Motorhead) – OST Fest, Ziua 3


wasp-motorhead-i-megadeth-la-ost-fest-interna-ionalizarea-unui-mesaj-protestatar-433

Foto: Miluță Flueraș

Sunt prea bătrân pentru asta? Evident, nu. Nimeni nu e bătrân, numai carnea îmbătrânește, iar unele persoane iau în serios asta. Profit în mod vinovat de plăcerile mult mai sincere ale fiului meu pentru a-l însoți la o grămadă de concerte rock sub pretextul că am grijă de el. Și e un bun prilej de a mă revedea cu prieteni vechi, din fosta mea gașcă de rockeri, de rememorat povești despre concerte, beții și tâmpenii de tinerețe. Recursul la tatuaje, beri și frecarea mentei alături de foștii golani, azi medici, istorici, ingineri și chiar câțiva reprezentanți ai boemei artistice a Bucureştiului sub privirile contrariate ale fiului meu care se comportă ceva mai matur decât noi. Este „priceless”, vorba reclamei.

Mi-am propus, ca principiu, să nu scriu cronici despre concerte rock, pe motiv că muzica asta nu are nevoie de scrisul meu, dar muzica de operă și muzica simfonică au infinită nevoie să se scrie despre ele. Numai că de data asta, am ales să încalc principiul pentru că, nu-i așa, acesta este rostul principiilor, să fie încălcate. Despre cealaltă muzică de care mă simt mai apropiat, puteți citi aici.

Așa am mai bifat un festival de metaliști, Ost Fest 2012, unde am fost doar în ultima zi. Pentru că pe Manowar îi mai văzusem de două ori și din cauză că Joey de Mayo (altfel, un basist foarte bun) și trupa lui se iau mult prea în serios, mi-a fost mai mult decât suficient, și i-am sărit, iar cum puștiului meu nu-i plac Motley Crue, am sărit și peste prima zi.

A fost W.A.S.P. mai întâi o trupă celebră și foarte bună. Ce amintiri, cu opera rock The Crimson Idol! Chiar reascultasem secvențe ale acestui album și din nou mi s-a părut că întrevăd influența celor de la The Who asupra muzicii lor. De fapt nu mi s-a părut, pentru că în concert au cântat chiar un cover al piesei The Real Me de pe Quadrophenia. Blackie Lawless încă mai are vocea aia specială, ușor efeminată, care îmi aduce aminte de Doro & The Warlocks în unele melodii precum I Wanna Be Somebody sau I Am One pe care le-au reluat și aseară cu destul succes. În orice caz, W.A.S.P. au sunat destul de energic pentru cei 30 de aniversari ale lor, timpul nu i-a obosit prea tare. Păcat de sonorizarea de la Ost Fest, care a fost destul de proastă. Aveam din acest motiv destule temeri pentru celelalte formații ce aveau să cânte în aceeași seară.

Pe Megadeth i-am văzut pentru a treia oară. În 2004 când au venit prima dată în România la Arenele Romane au fost explozivi. Tocmai ieșiseră dintr-o pasă neagră, cu un album nou, foarte bun: The System Has Failed. În 2010, la Sonisphere, cu The Big 4 s-au auzit prost, practic vocea lui Dave Mustaine era complet acoperită de instrumente, dar virtuozitatea lui instrumentală s-a putut asculta foarte bine. Ce să mai spun că aniversau 20 de ani de la lansarea unui album legendar, Rust in Peace, o modă care-mi place foarte mult, pentru că poți asculta live secvențe consistente dintr-un album reprezentativ.

Aseară, deși nu au fost headlineri, cred că majoritatea publicului venise pentru MegaDave. Mustaine e un tip foarte sobru, cu un dialog minimal cu mulțimea, și cu o atitudine tip veni, vidi, vici. Și e mereu la fel, nu îmbătrânește deloc, coama lui blondă e la fel ca în anii ’90. Cântecele lui au în general un mesaj antisistem, iar compoziția muzicală este chiar avansată, nu degeaba se fac cover-uri cu instrumente clasice ale celor mai interesante piese.

În plus, e întotdeauna o plăcere să reascult hiturile nelipsite din setlistul lor: Hangar 18, A Tout  Le Monde, Holy Wars, Peace Sells…, Symphony Of Destruction, ultima fiind una dintre preferatele mele: You take a mortal man,/ And put him in control/ Watch him become a god/ Watch peoples heads a’roll/ A’roll… – actuală mereu! Destul de puri și mereu duri, au cântat de-au rupt, piesă după piesă fără oprire până la consacrata formulă de despărțire: You’ve been great! We’ve been Megadeth! Cu promisiunea de a reveni. Angry Again. Sper s-o și facă, din nou. Nu știu dacă o să-mi mai tatuez numele lor pe vreun braț, pur și simplu aseară mi s-a părut cel mai normal lucru din lume.

O parte din lumea adunată la concert a plecat, ratând, din păcate pentru ei, tocmai pe Motörhead. Mai ales că, la cei 67 de ani ai lui Lemmy Kilmister, nu se știe când o să-l mai vedem pe la noi. Bun, nici pentru mine nu era trupa mea de suflet, cum se zice, în ciuda influenței majore asupra rock-ului pe care au avut-o, cu efectul de distors băgat pe chitara bas, simplismul à la punk, dar cu o agresivitate diferită a unor tipi haioși de bătrâni și destrăbălați. Pentru că Lenny a părut mereu un tip bătrân, numai aseară părea tânăr. Drept urmare, și îndemnul chitaristului Phil Campbell: “Haidei oameni buni, nu venim aici prea des, faceți și voi ceva gălăgie”. Dacă la început n-a prea găsit ecou, pe măsură ce muzica lor ne viola urechile, nebuneala mosh-pit-urilor a început.

O revelație am avut atunci când Lemmy a introdus piesa Just ‘Cos You Got The Power (That don’t mean you got the right): “Vă plac politicienii?” “Nuuuuu!“ “Nici nouă, sunt niște hoți mincinoși etc, etc.”  Nu neapărat detaliile dialogului sunt importante, ci semnificația acestui dialog. Dacă înainte de 1989 era de neconceput să poți vedea în România trupe de rock din Occident, țin minte că după 1990, mă miram de mesajele politice al rockerilor adresate publicului de concert. Dar să auzi acest mesaj adresat ție, de către o trupă vestică, mi se pare o măsură destul de exactă a ceea ce s-a schimbat în România în 20 de ani. Tocmai asta, receptorii unui mesaj protestatar universal în cultura occidentală. Și nu e deloc puțin lucru. Mi-a plăcut la fel de mult ca atunci când Rob Halford de la Judas Priest a introdus mega hitul lor Breaking The Law, arătând spre Casa Poporului și apoi amintind de faptul că 1989 a însemnat și asta: breaking the law. Sau așa cum The Scorpions nu uită să câte Wind of Change oriunde în Europe de Est, cu dedicație. Aici însă e altceva: internaționalizarea unui mesaj protestatar ajunge să fie înțeles și la noi, să-l simțim ca fiind și al nostru. E o chestie mișto. Motiv pentru încă un tatuaj pe antebraț, cu numele trupei.

Iar apoi totul a decurs senzațional. Așa cum le place celor de la Motörhead să-și autodefinească stilul Everything Louder than Everyone Else. Iar bisul cu The Ace Of Spades a fost pur și simplu devastator, chiar nu credeam că piesa asta, pe care o știam de pe CD, ar putea avea un asemenea impact când e cântată live.

Și nu e doar violență rock, nu e vorba de muzică satanică și alte prostii pe care necunoscătorii le debitează senin. Vă spun eu, e vorba doar de încă o victorie a frumuseții protestului prin muzică asupra manelizării României. Din 2007 încoace, de când The Rolling Stones a deschis calea pentru un șir lung de concerte de rock ale celor mai importante trupe din lume, maneaua de stadion, maneaua de masă a pierdut definitiv bătălia. Rămâne să câștigăm noi acum…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te altor 2.065 de urmăritori

Follow Despre Opera on WordPress.com
%d blogeri au apreciat asta: