George Enescu:
Simfoniile nr. 1-3, op. 13, op. 17, op. 21*
Două Rapsodii române, op. 11
Orchestre National de France
*Chœur de Radio France; maestru de cor: Lionel Sow
Cristian Măcelaru
Deutsche Grammophon (3 CD-uri, TT: 2h 42 min)
În 2021, vestea unui proiect discografic al integralei lucrărilor lui George Enescu la Deutsche Grammophon a luat prin surprindere pe toată lumea. Comunicatul de presă lansat de OMA Vision (pe vremea aceea, comunicatorul Festivalului Enescu) n-a fost confirmat niciodată de fosta casă de discuri a lui Herbert von Karajan. În euforia generală, Cristian Măcelaru a primit, pe loc, oferta de a prelua direcția artistică a bienalei. Aproape trei ani mai târziu, apare acest triplu CD cu Rapsodiile și Simfoniile lui Enescu, dar nu există nici o informație credibilă că va continua, în condițiile în care perla coroanei ar fi o nouă înregistrare de studio a operei Œdipe.
Rapsodiile
Chiar dacă ocupă mai puțin de o zecime din timpul total de audiție al albumului, Rapsodiile merită un comentariu separat pentru că sunt cele mai accesibile, cele mai populare, cele mai înregistrate lucrări ale lui Enescu. Serviciile de streaming audio oferă peste 30 de variante interpretative simfonice pentru prima dintre ele.
Clarinetul și oboiul care deschid Rapsodia nr. 1, Op.11 radiază o lumină caldă, dătătoare de speranță. Măcelaru impune apoi o rigiditate a tempilor cu care plictisește imediat. Dacă lăutarii apelează instinctiv la rubato pentru a-și face mai atractive melodiile, dirijorul optează pentru o viziune robotică și depersonalizată. Temele cântecelor populare se succed cu o ritmică trasă la indigo și Ciocârlia ajunge să fie doar cântată din ce în ce mai tare, fără a deveni punctul culminant al lucrării. Mai rău, atacurile forte sunt bruște și chiar destabilizează forțele ONF care ratează în unele locuri să cânte împreună. Orchestra sună greoi, ca după o masă prea copioasă la „Carul cu bere”, legănându-se sătulă pe Calea Victoriei, în drum spre Hotelul Hilton.
Ar fi nedrept să comparăm această înregistrare cu cele ale lui George Enescu însuși cu Orchestra Simfonică a URSS (1946) sau George Georgescu și Filarmonica sa (1942), ambele de o savoare idiomatică inegalabilă. Măcelaru pierde însă și în fața viziunilor academic-obiective ale unui Leonard Bernstein sau Arturo Toscanini, dar comparația cu Constantin Silvestri și Wiener Philharmoniker (1959) e cea mai nemiloasă. Ascultați-le în paralel. Deși au practic aceeași durată, cea a lui Măcelaru pare că nu se mai termină niciodată. De partea cealaltă, vivacitatea ludică a lui Silvestri cucerește falanga vieneză și te face mereu curios să asculți ce va urma, de la o măsură la alta, pentru ca, la final, să te simți frustrat că a durat atât de puțin.
Discografia Rapsodiei nr.2 este sensibil mai redusă (doar 11 înregistrări) și destul de unitară valoric. Măcelaru accentuează solemnitatea și dezvoltă maiestuos tema cultă a lui Flechtenmacher (Pe o stâncă neagră), lăsând speranța unei audiții interesante, dar revine la platitudine în melodiile țărănești, pierzând pe drum unitatea discursului. Alternative mai vii și mai interesante sunt destule, o recomandare e Antal Dorati cu London Symphony Orchestra.
Simfoniile
Cele trei simfonii ale lui Enescu au o expunere destul de redusă în industria fonografică. Nici una dintre cele cinci integrale de până acum (Rojdestvenski, Foster, Lintu, pe lângă Andreescu și Mandeal) nu e un benchmark. Îmi e greu să-mi imaginez pe cineva ascultând de plăcere aceste discuri, în afară de muzicologi sau de pasionați absoluți ai muzicii lui George Enescu. Or, tocmai aceste dezavantaje creau o oportunitate foarte bună de a veni cu o viziune proaspătă, dar pe care Cristian Măcelaru n-a fructificat-o.
Tema cu care se deschide Simfonia nr. 1 e foarte cunoscută și scuză orice dirijor, oricum ar fi abordată. Măcelaru dezvoltă prima parte atent la detalii ce țin de culorile orchestrei, dar fără să sublinieze ceva anume. Însă în partea a doua (Lent) nu se poate vorbi de o viziune, ci tot de o lectură fără intonație a unei poezii. Acolo unde Silvestri dirijează o elegie a exilului, Georgescu e tragic, ca într-o operă sumbră, iar Hannu Lintu alege deconstructivismul, toți trei fiind interesanți și având ceva de spus. Măcelaru se limitează însă la o rendiție fără personalitate. Mergând în zona anecdotică, la prima dintre multele audițiile comparate ale acestei simfonii mintea îmi fugea tot timpul la altceva în timp ce ascultam discul DG. Ascultată imediat, versiunea live a lui Constantin Silvestri cu Bournemouth Symphony Orchestra m-a tras înăuntrul viziunii sale, captivându-mi atenția spre diverse momente luminoase sau sumbre. Asta spune ceva.
Cât de original e Enescu în simfoniile sale? Muzicologii români susțin că influențele compozitorilor pe care i-a studiat și/sau admirat (Brahms, Wagner, Ravel, Strauss, Dukas, Debussy) sunt marginale, în timp ce criticii occidentali îl încadrează permanent în romantismul (foarte) târziu, enumerându-le insistent. Simfonia nr. 2 este văzută drept cea mai straussiană, iar Cristian Măcelaru, considerându-se un specialist în muzica compozitorului german, subliniază, în maniera sa, această influență. Cred că este cea mai reușită piesă din tot acest triplu CD, în ciuda lipsei de expresivitate. Da, grație unui aparat orchestral strălucitor, complexitatea armonică are de câștigat, însă dirijorul nu profită mai mult de aceste atuuri și modernitatea limbajului muzical al lui Enescu se pierde într-o manieră care devine repede un manierism. Îmi place mai mult Foster, care animă partea a treia mai mult decât oricine altcineva. Dar mai ales Hannu Lintu, care vine cu cea mai închegată viziune, în condițiile în care avea în față o orchestră net inferioară ONF sau BBC Philharmonic (Rojdestvenski).
În fine, Simfonia nr. 3 pare cea mai neînțeleasă. Există doar 7 înregistrări, destul de asemănătoare și de nesatisfăcătoare. Se pare că doar dirijorii de operă au găsit cheia decriptării ei, identificând o teatralitate ascunsă în această masă simfonică plină de culori și nuanțe care nu par să spună mare lucru. Antonio Pappano cu Accademia di Santa Cecilia și Fabio Luisi cu Maggio Musicale Fiorentino au abordat-o din acest unghi la Festivalul Enescu și rezultatul a fost cu adevărat spectaculos. Din păcate, cei doi dirijori nu au înregistrat Simfonia nr. 3 și nici Festivalul nu pare să fie interesat să distribuie concertele de la edițiile din 2017 (Pappano) și 2019 (Luisi). Câștigătorul este Vladimir Jurowski, cu o abordare mai puțin interesantă, dar care a înregistrat Simfonia nr. 3 în 2017 cu London Philharmonic Orchestra, după ce a prezentat-o în premieră absolută în Marea Britanie. Așa că, din punctul meu de vedere, discuția e închisă. Experiența lui Cristian Măcelaru în operă este cu totul tangențială și rezultatul era previzibil: nimic deosebit față de Jurowski, nimic nou, totul e la fel de pătrat ca în restul albumului. Rezultatul este unul de o mediocritate de nivel înalt, partea bună a afirmației fiind asigurată de ONF.
Producția
Sunetul albumului este bun, dar trebuie să mărturisesc că mă așteptam să fie mai bine definit. Frecvențele joase sunt un pic exagerate, iar microfoanele sunt plasate foarte aproape de scenă. Consecința este că, mai ales la audiția în căști, sunetul te copleșește și primează culorile frumoase ale instrumentelor, camuflând lipsa de idei dirijorale.
Caseta tehnică face lumină: toată producția este asigurată de Radio France – microfoane, mixaj, postproducție, balans, editare, punând la dispoziție, bineînțeles, și sala Auditorium. Practic, ONF, o orchestră în căutarea unui renume discografic, a cumpărat dreptul de a aplica pe coperta CD-ului celebra etichetă galbenă a Deutsche Grammophon, un studio a cărui glorie a apus.
ICR, Ministerul Culturii din România, Muzeul Enescu și editura Grafoart sunt parteneri. În culise se zvonea că la aceste înregistrări ar participa și Corul Filarmonicii condus de Iosif Ioan Prunner, dar, cel puțin pe acest album, apare doar Corul Radio France condus de Lionel Sow pentru Simfonia nr. 3, unde se cântă fără cuvinte.
Rob Cowan, specialistul în muzica lui Enescu de la revista britanică Gramophone, semnează textul muzicologic din booklet-ul albumului. De-a lungul timpului, Cowan a recenzat mai toate discurile Enescu realizate de Andreescu, Mandeal, Rojdestvenski, Foster Lintu și alții, comparând în special minutajele diferitelor părți sau lucrări.
Până la această oră, nici una dintre publicațiile muzicale internaționale importante (Gramophone, BBC Music, Classica, Diapason) n-a tipărit vreo o recenzie a acestui produs discografic, iar pe unele magazine online albumul beneficiază deja de reduceri de zeci de procente, la nici o lună de la lansare.
De pe coperta discului, Cristian Măcelaru zâmbește patern, într-o postură ușor gârbovită, ținând în echilibru o baghetă de dirijor ca și cum complexitatea acestei muzici ar fi o joacă de copil. Realitatea este că discul Enescu de la DG ratează revelația, rămânând un non eveniment de pluton în discografia compozitorului național.
Alternative
Rapsodia nr. 1: Silvestri, WPO Apple Music ¦ Spotify
Rapsodia nr. 2: Dorati, LSO Apple Music ¦ Spotify
Simfonia nr. 1: Silvestri, Bournemouth Apple Music ¦ Spotify
Simfonia nr. 2: Lintu, Tampere PO Apple Music ¦ Spotify
Sinfonia nr. 3: Jurowski, LPO Apple Music ¦ Spotify
Despre Opera 
După ce l-ai măcelărit în timpul Festivalului Enescu, revin cu plăcere oricând, să văd ce năstrușnicii a mai scos Măcelaru lui Enescu. Mulțumesc pentru Alternative, ce nu găsesc pe tracker-e, voi asculta acolo.
Spui că gloria lui Deutsche Grammophon a apus. Care ar fi motivele și care sunt alternativele, mă refer la case discuri de top. Indispensabile aceste „Impresii dintr-o altă lume”, recenzia (aproape) săptămânală care mă ține la curent cu lumea „clasică”.
ApreciazăApreciază
Gloria lui Deutsche Grammophon a început să apună odată cu moartea lui Herbert von Karajan. Accentul cade aici pe „a început”. La un an după ce Claudio Abbado a anunțat, în 1998, că pleacă de la conducerea Berliner Philharmoniker, Labelul german a fos cumpărat de Universal Music Group, alături de Philips Classics și Decca. EMI a cedat ultima, achiziționată de Warner. Totul a fost consecința restrângerii pieței de discuri clasice.
Pirateria și streaming-ul sunt o cauză a declinului industriei fonografice, dar la fel de mult a contat și suprasaturarea acestei piețe de nenumărate înregistrări ale acelorași capodopere.
Am scris că Simfonia nr. 3 de Enescu are 7 înregistrări. Dar Simfonia a IX a de Beethoven are vreo 600 (!!)
Bun, toate astea n-ar trebui să însemne neapărat diminuarea gloriei, ci doar a mărimii afacerii Deutsche Grammophone.
Aici problema este că epoca dirijorilor carismatici, cu alură de super eroi muzicali a apus și ea, practic în același timp cu industria. După Karajan și Bernstein au umplut bine golul lăsat de Toscanini și Furtwangler, beneficiind și de evoluția tehnologiilor de înregistrare. Abbado și Kleiber (pe lângă alte nume mari ale generației lor precum Muti, Solti, Levine, Maazel etc) au reușit să mențină cât de cât acest mit al dirijorului-maestru-demiurg muzical.
Acum, în lumea muzicală se vorbește de o criză profundă a dirijorilor, ceea ce contribuie și mai mult la adâncirea crizei fonografice.
Studiourile mari, de tip corporație media, au dispărut ca niște dinozauri.
Case de discuri de top nu mai există în sensul vechi al cuvântului, adică ocupând cote de piață mari și având un portofoliu de înregistrări noi de toate felurile.
Prima mare felie care a dispărut este opera înregistrată în studio. Fără Operă, Decca aproape că nu mai e Decca.
A doua mare felie este înregistrarea în studio a unei orchestre mari. Acum Berliner Philharmoniker cântă cu o precizie de laser, e perfectă tehnic, prin urmare nu mai e nevoie să mai meargă în studio. Pur și simplu difuzează concertele live pe propriul lor serviciu de streaming care captează și atmosfera live-ului. Fără Berliner Philharmoniker, Deutsche Grammophon nu mai e Deutsche Grammophon.
Cred că numele studioului la care a apărut un disc, la două decenii în secolul XXI, a devenit aproape irelevant.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru răspuns, bănuiam că declinul lui DG a fost explozia de case de discuri care au revărsat o maree de înregistrări, de la Jordi Savall cu al său Evul Mediu , până la compozitorii sec XXl.
„suprasaturarea acestei piețe de nenumărate înregistrări ale acelorași capodopere.”…mda, am simfoniile lui Beethoven în vreo 20 de versiuni, cu dirijori mari. Concerte de vioară de Ceaikovski și Mendelssohn, Sonatele lui Beethoven, Nocturnele lui Chopin etc, le am în 30 de variante, cântate de virtuozi de la începutul sec XX, până la cei actuali foarte tineri.
Adevărat, se repetă, dar mereu apar melomani noi și talente noi.
Plus, reeditările în box-uri de 6, 10, 20,30 etc de CD-uri „complet Decca, EMI, Philips, Warner”.
Pentru mine, o casă de discuri bună este una care scoate înregistrări excelente ca sunet și interpretare, indiferent cât de mică e. Și nu mă interesează interpretări fără greșeală, pentru că aia devine, vorba lui Celibidache, muzică la conservă. Apropo, pe el nu-l consideri MARE?văd că îl tot pomenești pe Karajan, care mie mi s-a părut mai mult o făcătura a show-biz-ului și un geniu al marketingului. Toate pozele pe care le lua în timpul concertelor, atitidinile alea teatrale, totul studiat. Dar am crescut cu el de la 7-8 ani și îl respect mai mult ca om, decât ca dirijor, mai ales că nu mă pricep deloc să valutez un dirijor.
Că veni vorba, ce părere ai despre Bernstein dirijorul? am „Complete recordings on DG and Decca”, 120 CD-uri și ezit să ascult. Fiind american și evreu, mi s-a părut că valoarea sa a fost mereu supraevaluată, fiind împins în față de conaționali/coreligionari. N-am însă nici o problemă cu instrumentiștii/dirijorii evrei sovietici/ruși, pentru că pun școala rusă de muzică pe primul loc… de peste 100 de ani dă atâtea valori, că e deja jenant pentru restul.
ApreciazăApreciază
Sigur că imaginea lui Herbert von Karajan era construită, dar a funcționat și a înregistrat în studio (EMI, Decca și mai ales DG) aproape 1000 de discuri, ceea ce este fără echivalent. Pur și simplu el este mitul fondator al industriei fonografice, indiferent de comparația cu Sergiu Celibidache.
Celibidache a fost un dirijor foarte mare și cel care a supraviețuit încă vreo câțiva ani generației de dirijori germani în care Karajan era mezinul (Furtwangler, Bruno Walter, Karl Bohm etc etc). Când a rămas singurul dintre ei, Celibidache era văzut de Diapason drept cel mai mare dirijor în viață. Dar Celibidache nu dirija muzica lui Enescu, nu credea în ea, ceea ce era dreptul lui. Așa că a rămas doar acea filmare a sa, cu Rapsodia română nr.1 la Ateneu, în anii ”70, când marele dirijor contempla serios ideea de a conduce Filarmonica George Enescu. Viziunea sa bucolică asupra Rapsodiei a fost o revelație pentru publicul românesc și toate înregistrările dirijorilor români ulterioare au fost influențate de această interpretare. Am scri mai demult un articol numai despre discografia Rapsodiei, aici: Ascultând Rapsodia română. Însă în contextul unui disc publicat de Deutsche Grammophon, comparația cu un film de pe YouTube, de o calitate tehnică mai degrabă proastă, n-ar fi fost fair play. Alternativa corectă e Constantin Silvestri, în context discografic. Iar Silvestri e la fel de bun ca Celibidache, în acest opus, dar nu numai atât: este și complet diferit, exuberanța lui e universală, nu neaoșă, ceea ce mi se pare și mai frumos.
Bernstein a fost contraponderea lui Karajan în epocă.Evident că are imense merite și realizări. În primul rând, Bernstein a compus multă muzică, chiar foarte bună. Karajan n-a compus nimic publicabil. Apoi e autorul primului ciclu Mahler înregistrat integral, cu care practic industria fotografică și nu numai, a cunoscut o nouă epocă de glorie, post Beethoven.
Dacă e să recomand niște discuri, evident, ar fi unele de operă. Ascultați Lucia di Lammermoor cu Maria Callas și Karajan la Berlin, în 1955 (eventual și de la Scala, cu un an mai devreme). E, probabil, cea mai bună Lucia ever, și Karajan are un merit mare, e observabil foarte ușor. Sau Boema lui cu Freni și Pavarotti și Berliner Philharmoniker, în studio, la DG.
Sau Medea cu Maria Callas și Bernstein, live, în 1953, extraordinară, pur și simplu.
Celibidache nu făcea operă și ăsta e un minus destul de mare. Iar povestea cu „nu vreau să înregistrez în studio” are și un revers: Celibidache era îndrăgostit de camera de luat vederi, acolo n-a spus nu niciodată televizării vreunui concert de-al lui. E o formă de marketing mai efemeră, dar la fel de narcisistă ca a lui Karajan.
Ciclul de simfonii Beethoven al lui Bernstein cu Wiener Philharmoniker e la fel de bun ca oricare din cele 3 înregistrate de Karajan, dar în cazul lui Celibidache, subiectivismul lui nu-i plasează integrala simfoniile de Beethoven, luată cu totul, într-un top 10 all time. De exemplu, Pastorala lui m-a lăsat întotdeauna rece.
Cu comentarii ca astea, am să ajung să scriu mai mult decât un articol :)))
Să mai amintesc atunci de Carlos Kleiber?
În fine, dacă tot am ajuns în punctul acesta: unde se află Măcelaru între acești dirijori? După cum sună înregistrările lui, mie mi se pare că deja am păcătuit menționându-l în aceeași pagină de blog cu ei.
ApreciazăApreciază
He,he,he….maeste Pătrașcu, mă bucur că te-am provocat la aceste dizertații și digresiuni pe tema dirijori, gramofonul german, interpretări de referință. Și da, sper să continui cu „comentarii ca astea, am să ajung să scriu mai mult decât un articol :)))”. „Vocea” dumitale e esențială pentru mine în monotonia și banalitatea cotidiană. Discuțiile cu oameni inteligenți au devenit mai rare decât românii ne-maneliști.
Am o singură mare rugăminte : nu mi te adresa cu „dvs”, mai ales că eu mi-am permis obrăznicia de-a te tutui.
Astă toamnă am aflat despre refuzul lui Celibidache de a cânta Enescu și mi-am schimbat părerea despre el în antipatie. Oricum nu-l agream ca individ, pentru aerele de superioritate si frustrarea infantilă pentru un om de valoarea lui, că orchestra berlineză l-a ales pe efeminatul Karajan în 1954 dirijor pe viață, ]n detrimentul s[u…deh, Sergiu nu era o primadonă cu mânuși de dantelă, mai punea și biciul pe „acei instrumentisti depășiți, imbătriniți, care nu mai fac față și pe care ar vrea să îi schimbe”, citez din Stelică Tănase. Același individ scrie ” Într-un interviu Celibidache spune „Știu, Karajan place maselor. Ca și Coca Cola !” „…nu știu dacă e real sau folclor, dar dincolo de antipatia mea puerilă și semidoctă față de Celibidache, nutresc și nutri-voi mereu o mare admirație față de acest dirijor și personalitate imensă, căruia nu-i era frică de nimeni și nimic, spunea ce gândea, perfect conștient de valoarea sa.
Chiar azi am descărcat cartea lui Klaus Lang „Cebidache și Furtwangler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin” și citesc cu scârbă :
„Cel mai mare dicţionar muzical german, Muzica în trecut şi în prezent, nu
îl onorează la litera C prin nici un cuvânt, dar îl menţionează în alte două
locuri, cu date inexacte.”
Îi știam pe nemți mediocri și obtuzi, dar tipicari și corecți (până la un punct). Însă în lumea lor bolnavă de ipocrizie, caracterele tari și directe nu-și au locul. Preferă motanii castrați care urmează linia partidului.
Da, probabil și pentru că era televizat, a aceptat Celibidache să dirijeze Rapsodia 1 la București în 1978. Să-l vadă toată țara cât de glorios s-a întors.
Nu-s un iubitor de operă, parte needucat, parte lipsă de cultură muzicală. Dar fac eforturi, iar doamna Angela Gheorghiu mă ajută enorm. Nu că-i de-a mea, dar femeia îmi place enorm și o pot asculta fără să mă plictisesc. Am niște discuri cu Callas de la EMI, însă doar ‘Trubadurul „e dirijat de Karajan, la Scala. Am și un live din 1953, tot de la Scala și tot „Trubadurul”, dar dirijorul e italian. Mulțumesc pentru recomandări, le voi asculta făcând o paralelă cu ce am…sper să disting diferența.
Cu ocazia asta am aflat despre Maria Cebotari, basarabeanca (m-a intrigat numele, evident „Ciubotaru” rusificat) care a înregistrat cu Karajan în 1947. Încă o valoare mondială românească complet necunoscută melomanilor români. Am citit și despre cartea scrisă de tine și Ioana Diaconescu despre Viorel Moldovan, Un tenor român pe patru continente. Nu auzisem de el, dar cumva la mine e de înțeles, nu le am cu opera.
Referitor la Carlos Kleiber, ce îmi recomanzi să ascult, pentru că lista înregistrărilor lui e lungă…
În final cred că menționarea Măcelarului printre marii dirijori români (nu vorbesc de străini) îi face rău lui însuși. Dincolo de rânjetul ușor lombrosian pe care-l afișează, [cenzurat] (ei da, trebuia să mă iau și de asta) nu se face remarcat prin nimic. Dar cum ziceai, e o criză a dirijorilor și mediocrii se fac remarcați pe seceta asta.
Îmi permit o întrebare: am putea muta discuția în privat? Nu vreau să monopolizez discuția, plus că am câteva întrebări personale, pe care nu-mi permit să le pun aici.
ApreciazăApreciază
Am scris o recenzie pentru cartea lui Klaus Lang:
https://despreopera.com/2015/12/15/draga-domnule-celibidache/
Lăsați-mi niște date de contact într-un comentariu (pe care nu-l voi aproba spre publicare) și vorbim.
ApreciazăApreciază
Recomandări cu Carlos Kleiber: ăăă… tot. Bine, orice cu Richard Strauss, în primul rând. De Simfoniile 5 și 7 ale lui Beethoven, tot în primul rând. Video: Boema (cu Pavarotti și Cotrubaș, de găsit doar pe YouTube), Otello (Unitel Calssica) – ambele de la Teatro alla Scala – tot în primul rând… 🙂
Maria Cebotari a fost o soprană legendară din perioada pre Callas. Din păcate, a murit foarte tânără. Am amintit-o într-un articol scris acum vreun deceniu (nu-mi vine să cred cât timp a trecut): https://despreopera.com/2012/02/27/dreamers/
În plus, omagiul lui Walter Legge (producătorul legendar al EMI, că tot vorbim de discuri, cel care i-a contractat pe toți mării muzicieni ai vremii, de la Lipatti la Callas), la moartea Mariei Cebotari, publicat în Gramophone, în 1949:
https://despreopera.com/2014/08/15/walter-legge-despre-maria-cebotari/
ApreciazăApreciază
”Simfoniile 5 și 7 ale lui Beethoven, tot în primul rând. ”
Ediția asta?
Beethoven – Symphonies Nos. 5 & 7 (Wiener Philharmoniker, Carlos Kleiber) – 1974-1976/2018
Publisher (label) : Deutsche Grammophon / Esoteric
Catalog number : ESSG-90190
”orice cu Richard Strauss, în primul rând”
Am găsit Die Fledermaus , Der Rosenkavalier (ambele cu Lucia Popp, care credeam că e româncă…nu slovacă) și Elektra.
Apoi am găsit La Traviata cu Ileana Cotrubas, Der Freischutz, Tristan und Isolda etc. Le voi asculta pe toate, să nu se simtă discriminați.
Otello (Unitel Calssica) – am găsit un DVDrip, acceptabil și Boema, un VHSRip, voi vedea.
Mulțumesc încă o dată pentru aceste recomandări, esențiale mai ales pentru unul care vrea să înceapă cu dreptul descoperirea ”marii” opere.
ApreciazăApreciază
Da, toate 🙂
Simfoniile 5 & 7 de Beethoven – alea sunt
Vedeți că Die Fledermaus e Johan Strauss, nu Richard (e mare diferență)
Uitasem de Traviata Ilenei Cotrubaș. E foarte bună. (și Rigoletto al ei, dirijat de Giulini e de top, la fel și spectacolele ei cu Traviata și Rigoletto filmate la Met, doar ultimul lansat și pe DVD)
ApreciazăApreciază
Frumoasă discuția la comentarii și subscriu că acest blog este o oază de aer proaspăt. Nicăieri nu poți citi recenzii obiective. Păcat ca nu scrieți mai des.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!
Aș scrie cu plăcere mai des, dar nu prea am despre ce.
Spectacolele de la ONB sunt din ce în ce mai slabe, așa că vin din ce în ce mai rar pe acolo
Nici la Filarmonică nu e mare lucru de văzut
La Radio nici atât.
Încerc să găsesc teme mai interesante de atât.
ApreciazăApreciază
A scris și Cristina Comandașu, în Adevărul, o așa zisă cronică a discului lui Enescu de la DG pe care l-a ascultat „cu lacrimi în ochi”.
E interesant că, între timp, au apărut numerele pe luna Mai ale revistelor Diapason, Gramophone și BBC Music (în curând și Classica). Nici o recenzie a discului DG. Și nu pentru că Enescu ar fi în continuare un compozitor exotic. Atenția criticilor britanici și francezi pare mai degrabă atrasă de alte înregistrări Enescu.
O transcripție pentru orchestră a Octetului în Do major, Op. 7 cu John Wilson dirijând Sinfonia of London publicat de Chandos. Experimentul extinderii la o orchestră de cameră nu a fost apreciat prea bine). Apropos de case de discuri, Chandos promovează artiști britanici și operă în cântată în limba engleză.
Cealaltă apariție discografică, de data asta mai apreciată, vine de na Naxos, un disc de Cvartete de pian de Enescu și Faure, cu… Andrei Ioniță (violoncel) și Cătălin Șerban (pian) – foarte bine apreciat de Diapason. Naxos e una dintre casele de discuri care au contribuit la dărâmarea giganților EMI, Decca, Philips și DG în anii 2000, printr-o politică agresivă de prețuri, costuri scăzute de producție prin folosirea unor orchestre din Europa de Est, dar reușind să publice și multe discuri de o valoare artistică foarte bună.
ApreciazăApreciază
So thrilled to share that GRAMMY Award-winning Romanian conductor Cristian Macelaru has been appointed as Music Director of the Cincinnati Symphony Orchestra. He will begin a four-year term in the 2025-26 season, succeeding Louis Langrée, the ensemble’s leader since 2013. Big congratulations!
Cristian Măcelaru holds the titles of Artistic Director of the George Enescu Festival and Competition, Music Director of the Orchestre National de France, Artistic Director and Principal Conductor of the Interlochen Center for the Arts’ World Youth Symphony Orchestra, Music Director and Conductor of the Cabrillo Festival of Contemporary Music and Chief Conductor of the WDR Sinfonieorchester in Cologne, Germany, where he will serve through the 2024/25 season and continue as Artistic Partner for the 2025/26 season.
„He’s got this unique ability to unlock the power of music to reach audiences. He understands that orchestras in American communities have the power to serve much better than we have in the past”, Jonathan Martin, the Cincinnati Symphony’s president and chief executive, declared in an interview.
….ce zici de asta, maestre? Silvestri ar fi invidios, iar Celibidache s-ar lăsa de dirijorat 🤭.
ApreciazăApreciază
În contextul unei recenzii de disc cu muzica lui Enescu e irelevant.
Cincinatti nu e în liga Big Five.
ApreciazăApreciază
Lasand la o parte meritele sau defectele lui Macelaru (inca nu am ascultat aceste inregistrari), Cincinatti nu e in liga Big Five ca reputatie. Calitative, se poate masura cu oricare din ele.
Sau cel putin asta era situatia acum cativa ani cand am ascultat-o ultima oara.
ApreciazăApreciază
Încă un motiv de mândrie pentru o țară care nu prea are multe reușite.
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/dirijorul-roman-cristian-macelaru-numit-director-2358407.html
ApreciazăApreciază