într-o vineri, 7 Iunie, la Festivalul ONB
Giacomo Puccini: La fanciulla del West
Regie artistică, lighting design și concept video: Rareș Trifan; scenografie: Adrian Damian; costume: Ovidiu Pop; conținut video: Magdy Hawash; coregrafie: Anca Opriș Popdan
Valentina Boi (Minnie), Daniel Magdal (Dick Johnson/Ramirez), Florin Estefan (Jack Rance), Cristian Mogoșan (Nick), Petre Burcă (Ashby), Mihai Damian (Sonora), Eusebiu Huțan (Trin), Cristian Hodrea (Sid), Sebastian Balaj (Bello), Tiberiu Szasz (Harry), Florin Pop (Joe), David Pogana (Happy), Corneliu Huțanu (Jim Larkens), Simonfi Sandor (Billy Jackrabbit), Alexandra Leșiu (Wowkle), Cătălin Moței (Jake Wallace), Zoltan Molnar (José Castro), Andrei Toader (Postiglione)
Orchestra, Corul și Ansamblul de Balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca
Dirijor: David Crescenzi

Succes mare de public al Operei Naționale Române din Cluj care a deschis Festivalul ONB 2024 (BOF, cum e acronimat), o ediție dedicată integral lui Puccini, cu La fanciulla del West. În Sauna Sala mare a ONB, spectatorii au trebuit să suporte o căldură sufocantă, pentru dezamăgitoarea ofertă a autodistribuirii tovărășești a directorului general al Operei Cluj și a adjunctului de la ONB în rolurile masculine principale. La București, La fanciulla del West a fost practic o premieră absolută, atât ca producție scenică, dar și din punct de vedere muzical, pentru simplul motiv că nu a mai fost prezentată din 1931.

Un festival ajuns la a treia ediție

Acum trei ani, festivalul de operă încheia reușita stagiune centenară a ONB. Venite după o serie de  succese (Otello cu Christian Badea și o distribuție senzațională, Bryn Terfel în Tosca, Lise Davidsen și Freddie de Tommaso în recital, reluările producțiilor lui Andrei Șerban – Lucia di Lammermoor și Don Giovanni, Lohengrin-ul lui Purcărete etc), spectacolele cu Indiile galante de la Iași și dubla L’heure espagnole/L’enfant et les sortilèges de la Opera Maghiară Cluj de la primul BOF au încununat acel sezon.

Dar, odată ce Daniel Jinga s-a văzut instalat ca director general, ONB a decăzut în doi ani cât în douăzeci. Stagiunea este o farsă permanentă, cu bilete scumpe și spectacole proaste, la care spectatorii nu vin, dar invitațiile cumulate în întregul sezon ar umple un camion. Iar directorul general face peste 100.000 euro pe an din ciubucurile plătite de minister în toată țara.

În condițiile de mai sus, acest BOF, venit la final de stagiune, nu face decât să dea impresia că la Opera București se (mai) face și operă, chiar dacă e făcută de alții. Pentru că ONB este acum foarte ocupată să facă un nou musical, și acela la un pas de eșec, cu vânzări slabe și promovare enormă. Evident, creditul artistic ajunge să se transfere nemeritat către echipa de management a ONB, pentru simplul fapt că publicului bucureștean i se aduc la nas producții din provincie, fără ca acesta să facă efortul de a le vedea la fața locului.

Nombrilismul și creditul nemeritat sunt principalele defecte ale acestui festival, iar ONB nu face nimic ca să le rezolve. Soluții există, desigur, dar, spre deosebire de alte dăți, nu am de gând nici măcar să le sugerez.

Încă o dată, se vede că PSD rămâne singurul partid interesat de cultură. Dar felul în care acest interes se materializează este un pericol real. În obsesia numerelor mari de spectatori (beneficiari, cum sunt numiți în limba de lemn birocratică), spectacolele de tip „sușă”/„ciubuc” finanțate public (3 tenori ieșeni, Violoncelissimo, galele jenante dirijate de Daniel Jinga oricând, oriunde, oricum etc) inundă spațiul cultural, în timp ce cultura autentică e deșertificată.

Este unul dintre motivele pentru care n-am mai scris cronici în ultima vreme. Nu e singurul, dar e printre cele mai importante. La ONB, pur și simplu nu ai la ce merge. La Filarmonică e altă poveste, mai rea. Dar puteți observa ușor că nici ceilalți critici muzicali nu mai au ce scrie, pentru că nu mai au la ce merge.

Triumful clujenilor

Am văzut premiera producției clujene pentru La fanciulla del West în 2022, comentând-o atât pe acest blog, cât și în Opera Magazine. Mi-a plăcut atunci din două motive: pentru alegerea titlului, dificil și rar cântat chiar și pe afară, și pentru producția dublată de un întreg efort muzical desfășurat pe mai multe planuri în Cluj timp de vreo doi ani (disc înregistrat de Filarmonică, spectacole concert etc).

N-am să insist prea mult asupra producției (vă invit să (re)citiți cronicile de la premieră), dar voi puncta câteva lucruri, cu distanța inevitabilă. Scenografia lui Adrian Damian e ingenioasă, puțin spus: cutia din  scânduri construită pe scenă pentru primul act e trendy și rarisimă în lumea operei autohtone. Căsuța din actul al doilea e o idee bună și te face mereu să te întrebi cum de încap în ea atâția oameni? Rareș Trifan animează conceptul cu un balans echitabil între idei bune și stereotipuri. Da, coregrafia e mecanică dar eficace. Luminile sunt excelente. Atmosfera e nesperat de autentică wild west. Proiecțiile se împart între generozitate (decupaje cu cowgirls din filmele hollywoodiene ale secolului trecut) și naivitate (prim planuri cu fața lui Estefan) sau inadecvare (podul Brooklyn din final). Dar, în ansamblu, toate acestea funcționează împreună.

Apoi e muzica. Și e cea mai importantă. Partitura lui Puccini din Fanciulla e, după părerea mea, cea mai modernă și, inevitabil, cea mai dificilă din tot ce-a scris. Spectacolul adevărat e în fosă. E o operă în care contează în primul rând dirijorul, pentru că baritonul nu are mari dificultăți, iar tenorul doar două momente foarte grele (în actele doi și trei). Din acest punct de vedere, atât David Crescenzi cât și orchestra Operei Cluj pot fi felicitați. Sigur, nu a fost cea mai subtilă și poetică lectură, dar dirijorul n-a scăpat din vedere detalii care fac deliciul acestei opere. Amintiți-vă acompaniamentul de vioară din Oh, se sapeste come il vivere è allegro!, o adevărată arie a seducției cântată de Minnie în actul al doilea, când începe să converseze cu Dick Johnson. Sau de acordurile de harpă care însoțesc picăturile de sânge ce curg din tavan înaintea celebrei partide de poker. În plus, am ascultat o orchestră în care imprecizia tehnică e chiar accidentală (în timp ce la ONB e normă), cu alămuri curate și cu un interval dinamic (pianissimo – fortissimo) dublu față de ONB, deși mai e loc suficient pentru mai bine, pentru că momente în care fosa a acoperit vocile au fost destule.

Vocal, facem un pas înapoi. Sigur, starul a fost Valentina Boi. O voce lirico-spinto, tot mai sigură pe ea după chifla din acutele ariei primului act (Laggiù nel Soledad), nu neapărat impresionantă ca timbru, dar generozitatea cu care soprana italiană a cântat a contat mult. Magdal, într-o zi foarte bună, a rezistat eroic dificultății enorme a susținerii liniei în acut din Una parola sola!. Spre deosebire de Hector Lopez la premiera clujeană, squillo-ul său a contat în a egala vocal intensitatea cu care cânta soprana. Dar toate astea nu pot ascunde un timbru dezagreabil și un stil exagerat de plangent și mereu ridicol, defecte expuse fără menajamente de celebra arie din ultimul act (Ch’ella mi creda), redată detestabil. Florin Estefan nu a fost departe. Chiar dacă rolul șerifului e aproape o plimbare prin parc pentru un bariton, orice trecere prin registrul de pasaj era penibilă, iar acutele încă și mai și. L-au salvat atitudinea, costumul negru, postura de șerif, dar din punct de vedere vocal a fost mereu pe marginea catastrofei.

Judecând în ansamblu, prin comparație cu spectacole din marile teatre de operă din Europa ultimilor ani (Napoli, Berlin, Londra etc), această Fanciulla del West e sub standard, cu destule momente bune. Dar pentru publicul bucureștean, obișnuit deja, fatalmente, cu submediocritatea companiei locale, clujenii au părut niște zei, de unde și entuziasmul sincer și general de la final.