într-o sâmbătă, 7 Mai, la Opera Națională Română Cluj-Napoca, premieră
Giacomo Puccini: La fanciulla del West
Regie artistică, lighting design și concept video: Rareș Trifan; scenografie: Adrian Damian; costume: Ovidiu Pop; conținut video: Magdy Hawash; coregrafie: Anca Opriș Popdan
Valentina Boi (Minnie, hangiță la taverna Polka), Hector Lopez (Dick Johnson/Ramirez, un bandit), Florin Estefan (Jack Rance, șerif), Cristian Mogoșan (Nick, barman la Polka), Petre Burcă (Ashby, agent comercial), Geani Brad (Sonora, un miner), Eusebiu Huțan (Trin, un miner), Cristian Hodrea (Sid, un miner), Sebastian Balaj (Bello, un miner), Tiberiu Szasz (Harry, un miner), Florin Pop (Joe, un miner), David Pogana (Happy, un miner), Corneliu Huțanu (Jim Larkens, un miner), Simonfi Sandor (Billy Jackrabbit, un indian), Alexandra Leșiu/Andrada Ioana Roșu-Vaida (Wowkle, soția lui Billy), Marius Aron (Jake Wallace, preot misionar), Ionuț Bogdan Lupu (José Castro, membru al bandei lui Ramirez), Andrei Toader (Postiglione)
Orchestra, Corul și Ansamblul de Balet ale Operei Naționale Române Cluj-Napoca
Maestru de cor: Corneliu Felecan
Dirijor: David Crescenzi

Opera „americană” a lui Puccini, comisionată de Metropolitan Opera în 1910, are o istorie dulce amăruie. Premiera mondială l-a avut pe Caruso în rolul lui Dick Johnson și pe Toscanini în fosă, având un succes nebun, dar care n-a ținut mult. Tot mai puțin reluată, a fost considerată mai puțin reușită decât La bohème sau Tosca. Poate că filmele western spaghetti ale lui Sergio Leone au ajutat la resuscitarea operei La fanciulla del West, cert este că în Statele Unite a avut o viață și după al Doilea Război Mondial, în timp ce în România abia dacă se știe de ea. Câteva spectacole din anii ’30 la Opera Română din București, cu Florica Cristoforeanu (cine mai știe de această soprană care cânta și la Scala?) în rolul lui Minnie și cam asta e tot. În schimb, Ion Buzea a fost Dick Johnson la Met, iar Vasile Moldoveanu la Nisa și la Marsilia (în regia lui Petrică Ionescu)…

Clujul s-a pregătit bine pentru această premieră. Filarmonica Transilvania a făcut opera în concert în 2019, cu Lawrence Foster la conducere muzicală, apoi au înregistrat un disc bine primit de critica muzicală internațională. Opera Națională Cluj nu s-a lăsat mai prejos și a programat-o în stagiunea 2020/21, dar pandemia le-a stricat temporar planurile. După o reprezentație în concert la Sibiu, în Septembrie 2021, premiera unei producții a mai durat câteva luni.

Ca să fiu sincer, după ce am văzut destule (prea multe?) spectacole la Cluj, mă așteptam la ce-i mai rău. M-am bucurat foarte tare să constat că Rareș Trifan a făcut o treabă bună cu această operă. Viziunea a fost clasică, cu cowboy. E drept, translațiile moderne din teatrele europene ale acestui western-operă sunt nereușite, pedalând mereu pe un anumit comic de situații care există, însă Puccini a vizat mult mai mult: un limbaj muzical modern, chiar dacă influența lui Wagner se simte la tot pasul, suprapus peste o dramă intensă. Aici aș vrea să fac o mică paranteză, amintind că în 1910 libretul făcea referire la niște evenimente (o parte dintre ele reale) care se petrecuseră cu nici 50 de ani în urmă, în timpul Goanei după aur. Exista acum o posibilitate de localizare a acțiunii operei la contextul românesc al rezistenței anticomuniste din munți. În fond, a fost vorba tocmai despre niște oameni catalogați de autorități drept bandiți, dar care nu făceau decât să lupte împotriva stalinizării țării, iar un exemplu real, nu departe de Cluj, a fost grupul Șușman. La un moment dat am și scris un articol care dramatiza subiectul operei lui Puccini la acest context: Fata din Roșia Montană.

În orice caz, conceptul lui Rareș Trifan a funcționat foarte bine în cea mai mare parte și merită amintită coregrafia Ancăi Opriș Popdan, care a rezolvat multe dintre problemele de mișcare de scenă din primul act, foarte aglomerat, cu multe personaje episodice. Cârciuma Polka a fost credibil realizată, pentru o dată o scenografie a unui interior a avut și tavan, deși barul părea cam modern, mi-ar fi plăcut să fie și uși batante, dar proiecțiile video au completat foarte inteligent decorul și recuzita, în special în actul al doilea, când dublau ninsoarea. Foarte bună și ideea cabanei lui Minnie din actul al doilea, cu pereți transparenți, conturată doar de lumini. A fost o rezolvare eficientă, chiar dacă un pic cam depărtată de marginea scenei, însă soliștii s-au descurcat până la urmă.

Mai problematic a fost ultimul act, unde toată lumea a revenit între pereții cârciumii, de data asta deprivată de bar și cu intrarea transformată într-o diafragmă de aparat foto, dincolo de care se proiecta imaginea podului Brooklyn din New York pe post de munți ai Californiei, în care ar fi trebuit să se piardă în asfințit Minnie și Dick Johnson. Și coregrafia a devenit aici redundantă, aglomerând vizual și sonor aria Ch’ella mi creda.

Dar mult mai important este că producția a păstrat atmosfera muzicii, a urmărit drama și a reușit să fie captivantă în cele mai multe momente, compensând deseori problemele vocale ale soliștilor.

Din punct de vedere muzical, seara a avut doi câștigători: soprana Valentina Boi și dirijorul David Crescenzi. Clujul a avut o Minnie aproape de cerințele lui Puccini, respectiv o soprană lirică pentru un rol în care timbrul este important, având și accentele spinto necesare pentru a trece cu bine de acutele infernale din aria primului act (Laggiù nel Soledad) sau din duetul cu Dick Johnson din actul al doilea. Sigur, uitați de Carol Neblett sau de Renata Tebaldi, însă Valentina Boi s-a descurcat bine.

Hector Lopez n-a fost la aceeași înălțime decât din punct de vedere teatral. A jucat foarte bine, a fost credibil în rolul lui Ramirez – un bandit mexican, păcat că a suferit vocal în tot ce a cântat. Vorbim de un rol care are succes tot mai mare cu cât se cântă mai visceral, folosind o voce de oțel. N-a fost cazul. Lopez a fost depășit în duetele cu Minnie și, deși și-a conservat toată energia pentru aria din actul final (Ch’ella mi creda), rezultatul a fost doar arareori satisfăcător. I-a lipsit squillo, pasajul spre acut a creat multe probleme escamotate inteligent și totuși vizibile.

Cât despre Florin Estefan, criza vocală pe care o afișează de mai mulți ani rămâne mereu prezentă, cu toate că rolul șerifului Jack Rance n-are mari probleme decât într-un mic arioso: Minnie, della mia casa, în rest vocea nu e expusă unor mari presiuni. Însă directorul Operei Cluj a făcut un personaj monocrom, cântând mereu apăsat, ca un popă în biserică. Paradoxal și norocos, a funcționat în unele momente, cum ar fi cel al partidei de poker din actul al doilea, însă un bariton adevărat poate face cu mult mai mult din acest rol al unui Scarpia transportat în Vestul sălbatic…

Toate aceste probleme n-au împiedicat succesul unui ansamblu, pentru că La fanciulla del West este și o operă de ansamblu, cu multe roluri mici. Iar membrii corpului de soliști de la Cluj au arătat mereu că se simt foarte bine și foarte în largul lor în rolurile de cowboy, începând de la menestrelul Jake Wallace (Marius Aron) și până la reprezentantul companiei Wells Fargo (Petre Burcă), integrându-se bine cu corul, un personaj în sine al operei.

Meritul cel mai mare revine lui David Crescenzi, care a ținut totul într-o mână sigură. Partitura e dificilă, peste nivelul tehnic obișnuit al acestei orchestre și totuși muzica a sunat deseori bine. Da, au fost și momente mai pătrate, dar lectura lui Crescenzi n-a uitat de harpa care însoțește picăturile de sânge ce cad din tavan în actul al doilea și, în general, de nici un detaliu care face deliciul audiției acestei opere. Ba chiar aș putea spune că a avut o direcție mai fluentă decât cea a lui Foster. Iar a asculta pe viu La fanciulla del West e un mic privilegiu: la sfârșitul operei toată lumea se întreabă de ce nu se dă în fiecare stagiune? Pentru că așa ar trebui.

În concluzie, un spectacol care a meritat efortul unei călătorii până la Cluj. Mai e și mâine.